WikiLeaks: ''..România, o țară sălbatică…''

”În România crizele nu sunt materiale, sunt psihologice”

Archive for the ‘News’ Category

Euroshpaga: Severin sau cum se incurca Sulla cu Prefectura!


WikiLeaks: ''..România, o țară sălbatică...''

Daca ne uitam pe Wikipedia, Adrian Severin are o biografie impresionata. Un politician ambitios, un politician roman care a inteles, inainte altora, ca politica mare, chiar si din Romania, se face mai mult pe la Bruxelles si mai putin pe malurile sordide ale Dimbovitei.  Un politician de viitor, care ai fi spus ca a invatat ceva din cafteala neortodoxa ce se duce in culisele pseoudopoliticii romanesti si caruia culoarele parfumate ale Parlamentului European ar fi fost precum vestiarele Stelei pentru faureianul Banel!

Dar asa cum spunea un celebrul pshiolog necunoscut, diferenta dintre invingatori si invinsi o face ca invingatorii invata sa nu mai repete aceleasi greseli de doua ori in viata! Severin nu a invatat! Implicat intr-un scandal asemanator in vreme ce era ministru de externe in guvernul Ciorbea, era obligat sa-si dea demisia din functie la un an de mandat [decembrie 1997], pe subiectul agenti KGB in…

Vezi articol original 467 de cuvinte mai mult

Written by jonbustrom

Septembrie 12, 2013 at 5:55 pm

Publicat în News

Tagged with , ,

Astăzi este sărbătorită Ziua Internaţională a Fericirii


Chris Gardner, the inspiration for the film &q...

Chris Gardner, the inspiration for the film „The Pursuit of Happyness” with Will Smith (Photo credit: dbking)

Astăzi ar trebuie să ne simţim mai bine. Pentru prima dată în lume este sărbătorită Ziua Fericirii. Aceasta a fost instituită de Naţiunile Unite, pentru a încuraja guvernele să atragă o atenţie sporită asupra stării de bine a cetăţenilor.

Singura ţară din lume unde se măsoară fericirea este Bhutan. În timp ce întreaga lume stă cu ochii pe Produsul Intern Brut, bhutanezii se pot mândri cu un alt indicator numit „Fericirea Naţională Brută”. Anume din acest stat a venit şi ideea introducerii unei zile internaţionale dedicate acestei stări. ONU speră ca iniţiativa va încuraja guvernele să ia în considerare starea de bine a cetăţenilor şi să nu îşi mai concentreze eforturile doar pe creşterea economică.

Oamenii de ştiinţă susţin că fericirea depinde foarte mult de lucrurile mărunte din viaţa noastră. Psihologii afirmă că trebuie să zâmbim mai mult, să dormim nu mai puţin 6 ore şi 15 minute, să ne găsim un loc de muncă aproape de casă şi să facem câte ceva nou în fiecare zi.

Se pare că persoanele care spun că au în jur de zece prieteni se dovedesc a fi mai fericite decât cele care se bazează pe cel mult cinci prieteni, arată un studiu al Nottingham University. Un alt raport publicat în Psychological Bulletin arată că te simţi mai fericit dacă le faci altora mici cadouri decât atunci când cumperi ceva pentru tine.

Written by jonbustrom

Martie 20, 2013 at 7:22 pm

CNBC.com: Top 10 orase parasite din SUA!


CNBC logo derived from the 1986 NBC Peacock logo

Image via Wikipedia

Prăbuşirea sectorului imobiliar în America nu mai reprezintă un secret pentru nimeni. Ca urmare a acestei crize imobiliare, rata locuinţelor vacante a crescut cu 43,8 procente în ultimii 11 ani, conform U.S. Census Bureau.

Aproximativ 15 milioane de locuinţe vacante se găsesc în acest moment în SUA. Cei de la CNBC.com au realizat un top al celor mai goale oraşe ale Americii, în funcţie de gradul de ocupare a locuintelor date spre închiriat şi al locuinţelor care aparţin proprietarilor. La nivel naţional, locuinţele părăsite încep să formeze cartiere goale, în mod special în Arizona, Indiana, Ohio sau Tennessee.

Top 10 oraşe părăsite:

1. Tucson, Arizona
Locuinţe date spre închiriat: 15.9%
Locuinte ale proprietarilor: 6.8%

2. Indianapolis, Indiana
Locuinţe date spre închiriat: 13.5%
Locuinte ale proprietarilor: 5.3%

3. Toledo, Ohio
Locuinţe date spre închiriat: 19.3%
Locuinte ale proprietarilor: 3.6%

4. Memphis, Tennessee
Locuinţe date spre închiriat: 13.5%
Locuinte ale proprietarilor: 4.0%

5. Atlanta, Georgia
Locuinţe date spre închiriat: 11.8%
Locuinte ale proprietarilor: 5.4%

6. Baton Rouge, Louisiana
Locuinţe date spre închiriat: 13%
Locuinte ale proprietarilor: 3.9%

7. Dayton, Ohio
Locuinţe date spre închiriat: 10.7%
Locuinte ale proprietarilor: 4.7%

8. Detroit, Michigan
Locuinţe date spre închiriat: 17.2%
Locuinte ale proprietarilor: 2.4%

9. Houston, Texas
Locuinţe date spre închiriat: 17.4%
Locuinte ale proprietarilor: 2.3%

10. Kansas City, Missouri
Locuinţe date spre închiriat: 11%
Locuinte ale proprietarilor: 3.7%
R1®

Written by jonbustrom

Octombrie 16, 2011 at 9:54 pm

prospectmagazine.co.uk: From Christ to Coke


David's Butt

A new book on icons stretches the definition too far. Unlike the Coca-Cola bottle, true icons have power and stand at the border of forbidden things

ROGER SCRUTON

The Greek word “icon” (eikon, or image) now seems to denote any thing, person, or idea that is, for whatever reason, a centre of attention, and which has acquired a significance that raises it above the flow of ordinary events. It may be difficult to put this significance into words; but the crucial thing is that an icon is common property. You and I can both refer to it, and know instinctively what we mean, even when we have no other way of saying what we mean. Such, paradigmatically, is the Christos Pantokrator (“Jesus Almighty”) of the Eastern Orthodox Church, whose unforgettable image, displayed on a hundred ancient apses, lives also in the minds of ordinary believers, and in some way gives additional reality to the Saviour whose love they pray for and whose commands they strive to obey.

For Martin Kemp, however, the religious icon is only one example of a much more widespread phenomenon, addressed in his new book Christ to Coke: How Image Becomes Icon (OUP). Images lodge in the mind and remain there, influencing our thoughts and actions, governing our tastes and purchasing habits, and drawing on deep and hidden emotions for their power. There is the famous image of Che Guevara, adapted from a fleeting photograph taken by Alberto Korda, and used to give sex appeal to the posturing of bourgeois revolutionaries. There is the cross that gave victory to the Emperor Constantine, worn as a sign of obedience by Christians everywhere, and which is now marked out for persecution in the European courts. There is the heart, universal symbol of love, and adopted by New York City as its own special brand. There is the Coca-Cola bottle, instantly recognisable, triumphantly marketable, and never driven into second place by Pepsi, although the two products can be distinguished only by the bottles that contain them—bottles that are now made of plastic, and which are therefore joint enemies of mankind. Kemp extends his discussion to the double helix of the DNA molecule, and even to an abstract idea, the equation e = mc2, which he thinks can be meaningfully compared, in its ubiquity and associations, to the talismans that spread their aura through the lives of religious people.

Each of Kemp’s examples lies at the centre of a story, and much of his book consists in telling these stories. Some are interesting: for example the story of the Stars and Stripes or the far-reaching narrative of the lion as universal symbol of valour. Kemp risks his reader’s patience, however, by devoting 22 pages to the discovery and patenting of the Coca-Cola bottle, by giving us yet again the anecdote of Einstein’s brain and the tired account of Watson, Crick and the double helix.

Kemp is a distinguished art historian, and the best chapters are those devoted to art—notably the discussion of the Mona Lisa, on which he is the world’s expert. But by stretching the concept of the icon to include everyday objects like bottles, bombshell images like Nick Út’s photograph of Vietnamese children burned by napalm, scientific discoveries like the structure of DNA and trash art like Andy Warhol’s silk-screen Marilyns, he raises the question of what all these have in common. His disappointing answer is “nothing.” The category of the icon is what he calls “fuzzy,” and he uses this idea (roughly that of Wittgenstein’s “family resemblance”) to justify a discussion that puts anecdotes in the place of definitions.

Nevertheless, Kemp recognises that images which owe their impact to the thought that “this is how things really were,” like Nick Út’s war photos, or even Felix de Weldon’s photo-inspired sculpture of Marines raising the flag at Iwo Jima, have a completely different significance from works of imaginative art. It is true that a work of art can also show us “how things really were”—Leonardo portrays the actual face of Lisa Gherardini: this is the woman, as she looked. But that is not why we look at her portrait. For all we know or care, there was no such person. The significance of Leonardo’s portrait is not specific but general. Lisa appears in the picture as the ideal of herself. She is both present and absent; her enigmatic smile is not a specific smile from her to us. It conveys the highest gentleness to which a human being can attain—a gentleness almost divine. Mona Lisa looks into the heart of the viewer in something like the way Christos Pantokrator looks into the soul of the one who worships him. This image fascinates us because it steps out of our world, unlike the Coke bottle, which insistently belongs within it.

You can see the difference by recognising that the Mona Lisa, unlike the Coke bottle, can be desecrated. Indeed, she has been desecrated: by Marcel Duchamp, who facetiously adorned her with a moustache and a beard. Only what is consecrated can be desecrated, and although the Mona Lisa is not a liturgical object she is consecrated in our feelings. Her image resides in a higher realm, where our aspirations find their fulfilment. Even if the painting were destroyed, the image would remain in that realm, alongside the Venus of Botticelli and the David of Michelangelo, as a “point of intersection of the timeless with time.” Nothing like that is true, or could be true, of the Coke bottle.

Kemp’s moving descriptions of the painting, invoking Dante’s lovely simile of the eye and the mouth as balconies of the soul, shows that he perceives this. But having perceived it, we must surely recognise that there is much more to this picture than familiar usage. Something deep is at stake in the emergence of the genuine icon, and it is this deep thing that is missed by a theory that sees the Coke bottle and the double helix as on a par with the Mona Lisa or with Van Eyck’s Head of Christ. Images can be familiar. But they can also have power. Sometimes this power is a spiritual power; and sometimes it is dangerous. Hence icons stand at the border of forbidden things.

The Mona Lisa can be desecrated, unlike the Coke bottle; Berlin graffiti showing the heart, the universal symbol of love

The second commandment forbids “graven images.” Yet what is the offence: the image, or the graving? Kemp sees the importance of this question and draws attention to the tradition of the sudarium, the image supposedly implanted on the handkerchief of St Veronica, applied to the sweating face of Christ. The Veronica has been regarded as an object of legitimate veneration, Kemp tells us, because it is acheiropoeiton, not made by hand, and therefore a “true image,” a direct manifestation of the divinity and his presence among us. The Turin Shroud is another such record of the divine presence, as are the magic icons that used to abound in ruralGreece. Even if a painter once put his hand to them, the icons were subsequently taken over by the saint or the divinity, to become not just symbols but manifestations of a real presence.

This real presence, or shekhinah, is central to the story of the Torah, in which God exists among his chosen people only because he is also hidden from them, concealed in the Holy of Holies, neither named nor depicted. (We know what He looks like, however, since the Torah tells us that we were made in His image.) This “revealing by concealing” is the central mystery in sacramental religions. Christos Pantokrator, whose eyes follow us around the church, is both present and absent, looking at us in this world from a place beyond it, where he is hidden from all but the eyes of faith. The same mystery is displayed by the Christian Eucharist, which became a vehicle of controversy at the Reformation for that very reason. Protestants and Catholics both believe in the “real presence” of Christ in the communion. But the Catholic doctrine of transubstantiation was condemned by the Protestant sects as superstition and idolatry. God could enter the soul of believers, the Protestants argued, as they ate the bread and drank the wine; but He could not become bread and wine, any more than the Virgin Mary could be identical with her picture.

This raises again the question of the forbidden image. The second commandment does not merely forbid graven images purporting to represent God. It forbids “any likeness of any thing that is in Heaven above, or that is in the earth beneath, or that is in the water under the earth.” A hadith of Muhammad forbids pictures in the home, telling us that whoever makes a picture will not only be punished on the Last Day, but will be forced to give life to the thing that he has created.

These strange interdictions remain in force, as we know not only from the recent controversy over cartoon images of the Prophet, but also from the long tradition of Islamic art and carpet-weaving, in which figurative elements are avoided, or else deliberately geometrised and thereby deprived of their nafs, or soul. Image-making has been contentious in Christian culture too, spells of iconoclasm alternating with periods of devout religious imagery, as in ancientByzantium and post-ReformationEurope. The consecration of images seems everywhere to tempt people towards their desecration, whether in the joking spirit of Duchamp, or in the spirit of malicious self-intoxication that animated the 17th-century Puritans who destroyed the religious art ofEngland.

In a wide-ranging study (L’image interdite, 1994) the French philosopher Alain Besançon has argued that the fear and suspicion of images has influenced the development of religion and philosophy throughout recorded history, and has not disappeared merely because we are now surrounded and distracted by images on every side and at every moment of the day. Indeed, much of what disturbs people in our image-saturated culture is what disturbed the theologians of Islam: namely, that the “graven image,” which begins as a representation, soon becomes a substitute. And substitutes corrupt the feelings that they invite, in the way that idols corrupt worship, and pornography corrupts desire. For substitutes invite easy and mechanical responses. They short-circuit the costly process whereby we form real relationships, and put mechanical and addictive reflexes in their place. The idol does not represent God: it defaces Him, in something like the way pornography defaces love.

Hence we should not be surprised by the rage with which iconoclastic movements assert themselves. The central thought of the iconoclast is that the image has captured the soul of the one who worships it. The idolator has tied himself to a bauble, and in doing so has taken the name of God in vain and polluted the worship that is God’s due. Kemp does not say much about iconoclasm, though it has been a constant movement within the Christian churches, both eastern and western. Nor does he mention the fact that his contemporary “icons,” the Coke bottle included, have been the object of a similar condemnation. The growth of the advertising industry and of the marketable image has been greeted from the very beginning by protests from social commentators, fearing what Marx called “commodity fetishism”—in other words, the diversion of our energies from those free activities that are “ends in themselves” towards the world of addictive desires. Marx took the idea of fetishism from Feuerbach, who believed that all religion involves this state of mind, in which we animate the world with our own emotions, so placing our life “outside” of ourselves, and becoming enslaved to the puppets of our own imagination. In a similar way, Karl Marx believed, the world of capitalist commodities invites us to “animate” it, so that we attribute our desires to the fictitious sphere of commodities, which gain power over us in proportion as we lose real control of ourselves.

The theory is far from clear; nevertheless it is highly infectious. You find versions of it in Lukács and Benjamin, in Adorno, Horkheimer and Marcuse. And in a powerful work, The Hidden Persuaders (1957), Vance Packard made a case against the advertising image which has lost none of its force since the invention of the TV commercial. According to Packard (whose argument was endorsed by economist JK Galbraith), advertising aims to invent the desires that it offers to satisfy, and in this way fills the market with illusions, to which we gradually become enslaved. The complaint has been extended to the commercial logo by Naomi Klein in No Logo (2000), and even if you think the iconoclasts are losing the battle, you should take note of the local skirmishes, such as that fought by the slow food movement inItaly, which began as a protest against the McDonald’s sign in the Piazza di Spagna. And maybe you should have a look at the outrageous treatment of Bucharest, which has ceased to be a human habitat and become a vast display of images, many of them animated, and the worst of them involving a Coke bottle, all inspiring, in me and everyone I know, a seething iconoclastic rage—a rage against desecration.

Those controversies tell us something about the gulf between the sacred icon and the secular brand. Icons invite desecration, since they demand a veneration that we may be unwilling or unable to give. Brands invite anger because they are already desecrations—whether of the place to which they are affixed, like the digital billboards ofBucharest, or of human life itself, as Marx, Adorno, Packard and Klein in their several ways claim against the commodity culture. According to its opponents the brand image is a kind of psychic invasion that uses every available device to fix itself in our consciousness and to create and capture our desires. It is part of the ubiquitous enslavement that comes about when we allow image to veil reality, and temptation to extinguish need.

Such reflections, more notable for their exuberance than their reasonableness, go in quite another direction from the one taken by Kemp, though he does notice in passing the observation made by Walter Benjamin that in the age of “mechanical reproduction” images are losing their “aura”—in other words, images are ceasing to exalt the things they portray and have begun to cheapen them instead. Who can doubt that something like this has occurred with sex, from which the aura has been wiped away by photographic images? And who can doubt that those images are addictive, exerting their corrosive power throughout our society, desecrating the human form and changing the way in which sex is experienced? OK, you can’t blame Coca-Cola for pornography; but you can blame the addiction to images, which has grown in part from the branding habit, and from the way in which we freely litter the world with captivating pictures of the human form.

Kemp touches on the “real presence” idea only once, in the course of describing the reaction of ordinary Americans to the desecration of their national flag. “Behind the rules” governing the treatment of the flag, he writes, “is a big belief system, what I am calling the metaphysics of the flag. This decrees that the flag is not simply a piece of symbolic cloth that signals an identity but that it somehow embodies a ‘real presence’—some kind of spiritual essence of theUSAas a God-given entity.” To put the point more simply, the ordinary American regards the flag as sacred, and therefore as capable of desecration. Someone who desecrates what I hold to be sacred is attacking me, in the deepest part of my being. For those things are sacred to me that represent, in heightened form, the identity and obligations that define my place on earth. As Durkheim pointed out, sacred things are “set apart and forbidden.” Only the initiated can make full use of them, and the use is carefully hedged by taboos. Sacred things define what we are, and to expose them to profanation is to bring them down from the transcendental to the empirical sphere—to deprive them of their permanence and “aura,” and therefore to expose both them and us to destruction.

“Raising the Flag on Iwo Jima” by Joe Rosenthal: the sacrifices of generations of soldiers, sailors and airmen are distilled in the American flag. Image: © Martin Kemp

Things become sacred when sacrifices on behalf of the community have been distilled in them, as the sacrifices of generations of soldiers, sailors and airmen are distilled in the American flag. And sacred things are invitations to sacrifice, as is the flag in time of war. Sacred things create bridges across generations: they tell us that the dead and the unborn are present among us, and that their “real presence” lives in each of us, and each of us in it. The decline of religion has deprived us of sacred things. But it has not deprived us of the need for them. Nor has it deprived us of the acute sense of desecration we feel, when facetious images intrude at the places once occupied by these visitors from the transcendental.

Flags represent ancient claims and loyalties, and owe their power to what they mean, rather than to what they look like. It so happens that the American flag is a lovely design, though a shade less lovely, in my eyes, than the Union flag. But that is no explanation of its appeal. The American flag does not show us specific realities, and in this it is entirely unlike the photographs fromVietnamor theIwo Jimamonument. It is an image that owes its power to its use; and this is something that it shares with the icons of saints in the Eastern Church, and with the sacred vessels that embellish every altar. Moreover, even if Benjamin was right about photographs, that they lack the “aura” that attaches to images in the old traditions of painting, he was surely wrong in thinking that mechanical reproduction is everywhere the enemy of aura. The American flag has retained its aura, even now when it hangs from a million suburban porches. That is why people are always burning it.

Written by jonbustrom

Septembrie 1, 2011 at 2:32 pm

Planul C: o noua moneda in Europa! Doar 4 tari ar putea adera la ea


Financial Times

Image via Wikipedia

Există o alternativă la planurile ”A” (‘apăraţi euro cu orice preţ”) şi ”B” (incapacitatea de plată a Greciei) ”nu trebuie sa fie dezordonată”.

Este un plan ”C”, potrivit căruia Austria, Finlanda, Germania şi Olanda trebuie să părăsească zona euro şi să creeze o nouă monedă, lăsând euro acolo unde este, opinează Hans-Olaf Henkel, fostul şef al federaţiei germane a industriei (BDI), în prezent alăturat altor 50 de lideri de afaceri într-o provocare juridică la Curtea Constituţională a Germaniei împotriva pachetului de salvare pentru Grecia, şi semnatar al unui articol publicat luni de Financial Times.

După ce a fost un susţinător timpuriu al euro, Henkel crede că aceasta a fost cea mai mare greşeală a sa. Şi-a schimbat atitudinea din trei motive. În primul rând, politicienii au încălcat toate promisiunile din Tratatul de la Maastricht. Nu numai că Grecia a fost admisă în zona euro din motive politice, da şi regula fundamentală, ‘niciun stat membru nu trebuie să depăşească deficitul bugetar anual de 3% din PIB’, a fost încălcată de peste o sută de ori. Penalizările obligatorii nu au fost niciodată aplicate iar clauza de ”no bail-out’ /prin care statele membre nu pot fi obligate să corecteze erorile unui partener, n.red/ nu a fost eliminată după primul pachet de salvare pentru Grecia.
În al doilea rând, un euro ”talie unică” s-a dovedit o monedă ‘talia nimănui”. Având acces la rate ale dobânzilor la niveluri mult mai scăzute decât cele germane, politicienii greci au reuşit să acumuleze datorii uriaşe. Banca Spaniei a urmărit umflarea bulei imobiliare fără a fi capabilă să crească ratele dobânzilor. Lipsite de posibilitatea de a devaloriza, ţările din ‘sud’ şi-au pierdut competitivitatea.
În al treilea rând, în loc să unească Europa, euro creşte fricţiunea. Studenţii din Atena, şomerii de la Lisabona şi protestatarii de la Madrid nu numai că se plâng de măsurile naţionale de austeritate, dar protestează şi împotriva Angelei Merkel. Mai mult, euro adânceşte ruptura dintre ţările cu euro şi cele fără euro. Desigur, României i-ar plăcea să se alăture, scrie Henkel, dar oare crede cineva că Marea Britanie sau Suedia vor găsi atractiv să adere la o ‘uniune a transferului’? Între timp, nemulţumirea faţă de euro demoralizează chiar acceptarea UE.
În loc să abordeze cauzele reale, politicienii prescriu analgezice. Pacientul euro suferă de trei boli distincte: ca urmare a crizei financiare, multe bănci sunt încă instabile; efectele negative pe care le are un euro supraevaluat asupra competitivităţii ‘sudului’, dar şi Belgiei şi Franţei; nivelul imens al datoriilor unor ţări din zona euro. Există o alternativă la toate acestea.
Rezultatul final al planului ‘A’ – ‘apăraţi euro cu orice preţ”’ – va fi în detrimentul tuturor. Acordurile de salvare au condus zona euro pe drumul alunecos spre iresponsabilitatea unei uniuni a transferului. Dacă fiecare este răspunzător pentru datoriile tuturor, atunci nimeni nu este. Competiţia dintre politicienii din zona euro se va focaliza pe cine primeşte cel mai mult în detrimentul altora. Rezultatul este clar: mai multe datorii, inflaţie mai mare şi un nivel de trai scăzut. Competitivitatea zonei euro este obligată să rămână în urma altor regiuni ale lumii.
Ca plan ‘B’, George Soros sugerează că incapacitatea de plată /default/ a Greciei ‘nu trebuie sa fie dezordonată’, în caz contrar ducând la plecarea din zona euro. Dar un default grec sau o plecare din zona euro presupun riscuri prea mari pentru a fi asumate. În primul rând la Atena, apoi la Lisabona, Madrid şi probabil Roma, oamenii vor devaliza băncile imediat ce se va afla. Nici restructurarea unor obligaţiuni – aşa-numitul ‘haircut’ – nu ar îmbunătăţi competitivitatea Greciei, deoarece curând grecii vor trebui să o repete. Situaţia priveşte şi Portugalia, Spania, Italia iar curând şi Franţa.
De aceea este nevoie de un plan ‘C’: Austria, Finlanda, Germania şi Olanda să părăsească zona euro şi să creeze o nouă monedă, lăsând euro acolo unde este. Planificat şi executat cu atenţie, demersul va face exact lucrul de care e nevoie: un euro cu valoare mai mică va îmbunătăţi competitivitatea ţărilor rămase şi va stimula creşterea lor. În schimb, exporturile din ‘nord’ vor fi afectate, dar inflaţia va fi mai scăzută. Unele ţări nemembre în zona euro se vor alătura probabil acestei uniuni monetare. În funcţie de performanţă, o aderare flexibilă între cele două uniuni ar trebui sa fie posibilă.
Punerea în aplicare a planului ‘C’, necesită abordarea separată a patru probleme de bază. Trebuie salvate băncile, nu ţările. Stabilizarea băncilor la nivel naţional va trebui să înlocuiască actualele umbrele europene. În multe cazuri, acest lucru necesită o naţionalizare temporară a lor. În al doilea rând, Germania şi partenerii săi ai unei noi monede trebuie să renunţe la o parte semnificativă a garanţiilor lor pentru a ajuta la refinanţarea Greciei, Portugaliei şi altora. Având în vedere că o mare parte din această sumă este deja pierdută, este un preţ acceptabil pentru un ‘bilet de ieşire’. În al treilea rând, trebuie sa existe o nouă BCE, pe baza Bundesbank, de preferat necondusă de un german. Noua monedă nu ar trebui să fie numită ‘D-Mark‘. În al patrulea rând, mecanica de intrare ar fi similară cu cea de aderare la euro. Dacă a fost posibil să se formeze o monedă din 17, ar trebui să fie posibil să se formeze şi două din una.
Planul nu va fi uşor, focalizarea trebuie să fie pe salvarea Europei şi nu a euro. Acest lucru necesită convingere şi curaj din partea lui Merkel. Paradoxal, ajutorul ar putea veni din sud, unde alegătorii sunt obosiţi de prelegerile cancelarului german privind ce trebuie să facă. Pentru nord şi sud, un sfârşit cu dificultăţi este mai bun decât dificultăţi fără sfârşit, conchide semnatarul articolului.

* dupa capital.ro

Written by jonbustrom

August 30, 2011 at 4:05 pm

EXCLUSIV GÂNDUL: GUVERNUL USL


Icon for stubs about Romanian politic personality

Image via Wikipedia

Preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat pentru gândul că Guvernul USL va avea în componenţă multe nume noi, trei-patru „experimentaţi” şi posibil câţiva „tehnocraţi”.

Protocolul Uniunii Social Liberale prevede ca, în cadrul Guvernului USL, PSD şi Alianţa de CentruDreapta (PNL-PC) să aibă un număr egal de miniştri, aplicându-se sistemul parităţii. După negocieri între cele două părţi, s-a stabilit ca Victor Ponta să fie propunerea Uniunii pentru funcţia de premier, în timp ce Crin Antonescu va fi candidatul USL pentru funcţia de preşedinte. Structura viitorului Guvern urmează să fie un compromis între propunerea PNL – 11 ministere şi cea a PSD – 13 ministere, plus patru miniştri delegaţi.

 

„După prezentarea tuturor programelor sectoriale vom lua o decizie finală privind structura Guvernului. Viitorul ministru trebuie să fie un om fără probleme şi vor exista maximum 3-4 nume de oameni experimentaţi, foşti miniştri, nu va fi un guvern nou-nouţ. Este posibil ca în viitorul guvern să fie nominalizaţi şi independenţi, tehnocraţi”, a declarat pentru gândul Victor Ponta. Chiar dacă preşedintele PSD susţine că până în acest moment nu s-a discutat în cadrul USL despre vreo propunere de ministru, surse din USL au declarat că există o serie de favoriţi pentru şefia ministerelor.

Ministrul „invizibil” de la Finanţe

Liberalii susţin că Ministerul de Finanţe le revine, deoarece social-democraţii vor desemna premierul. Crin Antonescu l-a propus anul trecut pentru această funcţie pe Claudiu Doltu, profesor la ASE, fost consilier prezidenţial al lui Emil Constantinescu, consilierul lui Mugur Isărescu la începutul anilor 2003 şi secretar de stat la Finanţe în timpul guvernării Tăriceanu. În 2006, acesta a fost numit reprezentantul ţării noastre la Banca Mondială, funcţie deţinută până în 2009. Nominalizarea lui Doltu pentru acest minister a trezit nemulţumiri în PNL, Varujan Vosganian simţindu-se nedreptăţit de faptul că nu a fost propus pentru această funcţie, deşi el a fost cel care a scris programul economic al PNL. Doltu a avut în ultimul an o prezenţă discretă în spaţiul public, el nefiind promovat de partid. „Întrebaţi la partid de ce nu apar mai des la televizor”, a fost reacţia lui Claudiu Doltu. El a reprezentat PNL la discuţiile cu FMI în calitate de ministru al Economiei şi Finanţelor în Cabinetul alternativ al liberalilor. Un alt nume vehiculat pentru Ministerul de Finanţe este cel al deputatului Daniel Chiţoiu , fost şef al ANAF în guvernarea Tăriceanu. Acesta conduce în prezent Comisia de Buget şi Finanţe a PNL.

Secretarul general al PNL la Transporturi

Un alt nume cu şanse foarte mari pentru a ocupa fotoliul de ministru în guvernul Ponta este Eduard Hellvig – secretar general al PNL şi apropiat al lui Crin Antonescu. El urmează să conducă fie ministerul Transporturilor, fie un minister nou care să înglobeze şi Comunicaţiile. Surse din PNL dau ca sigură prezenţa lui Hellvig în Guvernul USL. Secretarul general al PNL este doctor în Ştiinţe Politice şi a fost deputat PC (PUR) în legislatura 2004-2008. În cadrul USL nu s-a stabilit dacă acest minister va îngloba şi Ministerul Dezvoltării Regionale, existând discuţii ca acesta să fie trecut la Ministerul Administraţiei.

Andrei Marga la concurenţă cu Ecaterina Andronescu

Profesorul şi fostul ministru Andrei Marga este cel unul dintre cei mai mediatizaţi miniştri ai Cabinetului din umbră al USL. CV-ul acestuia, dar şi relaţia cu Crin Antonescu l-au impus pe Marga drept favorit în competiţia pentru şefia Ministerului Educaţiei. Surse din PSD au declarat pentrugândul că Ecaterina Andronescu are şanse mici să ajungă în fruntea ministerului, deoarece relaţia acesteia cu Victor Ponta „nu este una foarte bună”. De altfel, în timpul guvernului PSD-PDL între cei doi a existat un schimb dur de replici, Ponta reproşându-i la momentul respectiv că a acceptat prea uşor modificările aduse legii Educaţiei de premierul Boc. Nici social-democratul Alexandru Athanasiu nu se numără printre preferaţii lui Victor Ponta, au adăugat surse din PSD. În acest context, Educaţia are şanse mari în portofoliul liberalilor.

Cultura la Mircea Diaconu

Senatorul PNL, Mircea Diaconu, a fost desemnat de Crin Antonescu pentru Ministerul Culturii, propunerea fiind agreată şi de social-democraţi. Actor şi director al teatrului Nottara, Diaconu s-a acomodat şi cu spaţiul politic, fiind o prezenţăconstantăîn emisiunile de profil. De la social-democraţi, numele vehiculat pentru a prelua acest minister a fost cel al Olguţei Vasilescu.

Munca la Mariana Câmpeanu

Fostul ministru al Muncii în guvernul Tăriceanu, Mariana Câmpeanu, este creditată cu prima şansă pentru a reveni în fruntea acestui minister în cazul în care USL va ajunge la guvernare.

PC ia Agricultura

Surse din USL susţin că preşedintele PC, Daniel Constantin, va prelua Ministerul Agriculturii. „Sunt speculaţii că aş putea ajunge acolo, nu am discutat despre portofoliul de ministru al Agriculturii. Ca om care a lucrat foarte mult în agricultură vă pot spune însă că viitorul ministru va trebui să stimuleze asocierea în agricultură. Nu este competitivă o agricultură fărâmiţată dacă vrem să fim competitivi în plan european, unde fermele între 5 şi 100 ha primează. Nu avem un sistem de irigaţii şi depindem de vreme. Nu există un sprijin pentru agricultura ecologică. În momentul de faţă avem evaziune exagerată în agricultură, iar acest lucru este generat de faptul că nu avem o politică fiscală care să stimuleze agricultura. Atâta timp cât avem TVA de 24% nu putem vorbi despre agricultură competitivă”, a declarat pentru gândul Daniel Constantin întrebat ce va face dacă va ajunge ministrul Agriculturii.

Apărarea la PNL

Surse din PNL au declarat pentru gândul că Ministerul Apărării va reveni liberalilor, urmând să fie decisă persoana care va ocupa această funcţie. Chiar dacă Crin Antonescu l-a nominalizat pe generalul Corneliu Dobriţoiu ministru din umbră la Apărare, poziţia sa este contestată de Teodor Meleşcanu. În cazul în care acesta nu va fi numit ministru de Externe, poate prelua portofoliul Apărării.

Dragnea, ministru de Interne şi vicepremier

În tabăra social-democraţilor, ministerul de Interne este rezervat pentru secretarul general al PSD, Liviu Dragnea. Preşedintele CJ Teleorman a mai ocupat această funcţie la începutul anului 2009 în guvernul Boc, dar a demisionat după ce a refuzat să numească anumiţi oameni în structurile Ministerului. Surse din PSD au declarat pentru gândul că Dragnea vizează şi poziţia de vicepremier în cadrul Guvernului USL.

Corlăţean, favorit la Externe

Preşedintele Comisiei de politică Externă a Senatului, Titus Corlăţean, este favorit pentru a deveni ministru de Externe în guvernarea USL. Pesedistul a pierdut această funcţie în 2008, fiind preferat Cristian Diaconescu. Corlăţean este vocea partidului în materie de politică externă alături de cea a lui Adrian Năstase. Pe acelaşi minister, liberalii l-au propus pe fostul ministru de Externe, Teodor Meleşcanu.

Justiţia la Şova

Chiar dacă numele său a fost implicat în scandalul Turceni-Rovinari, senatorul PSD Daniel Şovarămâne unul dintre favoriţii pentru preluarea şefiei Ministerului Justiţiei. Prieten cu Victor Ponta, Dan Şova a avut o ascensiune rapidă şi pe linie de partid, fiind ales în fruntea Comisiei de Integritate Morală a PSD. Un alt nume vehiculat pentru Ministerul Justitţiei este cel al senatorului Ioan Chelaru. Surse din PSD susţin că ultimul cuvânt la Justiţie îl va avea Victor Ponta care va dori să aibă un specialist în fruntea Ministerului. „Nu trebuie să uităm că Ponta este procuror şi nu va dori să pună pe cineva controversat la acest minister. Decizia îi va reveni lui în totalitate”, au precizat surse din partid.

Sănătatea pe mâinile PSD

Rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Florian Popa şi deputatul Nicolae Bănicioiu sunt numele vehiculate pentru a prelua Ministerul Sănătăţii. Doctorul Popa este susţinut de filiala PSD Sector 2, în timp ce Bănicioiu este sprijinit de Liviu Dragnea.

Carmen Moldovan, în cărţi pentru Mediu

Preocupările ecologiste ale deputatului PSD, Carmen Moldovan, i-au crescut acesteia şansele de a prelua Ministerul Mediului. Moldovan a fost cea care l-a sfătuit pe Victor Ponta să aducă în sediul din Kiseleff coşuri speciale pentru gunoi, să creeze un spaţiu pentru reciclarea bateriilor şi să fie interesat de maşinile eco. Un interes aparte pentru Ministerul Mediului îl are şi filiala PSD dinConstanţa. În 2008, Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu l-au impus în fruntea Ministerului pe Nicolae Nemirschi. Astfel, viitorul ministru va trebui să aibă şi acceptul pesediştilor de la malul mării.

Iancu la Industrie

Pentru portofoliul de la Industrie sunt în cărţi deputaţii PSD Iulian Iancu şi Constantin Niţă. Ultimul a fost ministru al IMM-urilor în guvernul PSD – PDL. În cadrul USL nu s-a luat însă o decizie finală dacă acest minister va fi de sine stătător sau va fi lipit Ministerul Economiei.

Cum se aleg ministerele

Preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat pentru gândul că a stabilit cu Crin Antonescu ca alegerea ministerelor să nu se facă alternativ de fiecare partid. „Se va merge pe un sistem diferit faţă de cel din 2008. Nu vom merge pe sistemul în care fiecare alege pe rând câte un minister. Fiecare parte va propune câte 3-4 nume pentru un minister şi apoi vom stabili cine va fi ministru”, a precizat Ponta. El a spus că a ales acest sistem pentru a nu se afla în aceeaşi situaţie ca premierul Emil Boc care a trebuit să lucreze cu oameni pe care nu îi cunoştea.

Ion Iliescu vrea „examene severe” în ministere

„Miniştrii trebuie să fie oameni cu greutate cu pregătire, cu orizont larg politic şi cu experienţă politică ca lumea şi sub ei trebuie protejaţi profesioniştii care să nu se schimbe odată cu echipa guvernamentală”, a declarat pentru gândul Ion Iliescu. Preşedintele de onoare i-a recomandat lui Victor Ponta să facă o selecţie rapidă a funcţionarilor din aparatul de stat. „Trebuie aduşi profesionişti în ministere şi să fie păstraţi doar cei care ştiu carte. Trebuie să aibă loc examene severe şi înlăturaţi cei care au intrat pe pile, pe rudenii, pe clientelism politic”, a adăugat fostul preşedinte. Iliescu a subliniat că administraţia centrală este „umflată” şi că viitoarea guvernare trebuie să aibă o „structură mai ieftină şi mai eficientă”. „Poate fi o formulă cu 20 de ministere bine aşezată şi cu economie de personal, poate să fie una cu 10 dar supraîncărcată. Nu numărul ministerelor este important, ci personalul care lucrează pentru ele”, a conchis preşedintele de onoare al PSD, care a deplâns soarta specialiştilor din ministere.

Written by jonbustrom

August 22, 2011 at 5:52 pm

Eric Schmidt: Google are nevoie de televiziune


Google Appliance as shown at RSA Expo 2008 in ...

Image via Wikipedia

Eric Schmidt, preşedinte executiv al Google, va susţine, vineri, un discurs la Edinburgh International Television Festival, fiind prima persoană din afara industriei TV care va face acest lucru, informează Media Guardian, scrie Mediafax.

Potrivit unor surse apropiate lui Schmidt, acesta va veni, în discursul său, cu un mesaj optimist pentru executivii din industria TV prezenţi la eveniment: „Google are nevoie de voi”.

Se estimează, de asemenea, că Schmidt le va spune delegaţilor că Google vrea să ajute industria TV, pentru un viitor mai bun. Un astfel de discurs ar însemna o schimbare semnificativă din partea Google, care a fost în conflict cu multe companii TV pentru încălcarea drepturilor de autor.

Ar fi surprinzător dacă Schmidt nu ar veni cu un discurs împăciuitor, dar apropiaţii Google susţin că este mai mult decât o strategie de moment. În pofida faptului că Google intenţionează să publice online hărţi care să cuprindă toate străzile din lume şi să digitalizeze toate cărţile, mulţi specialişti consideră că, de fapt, compania de internet resimte din ce în ce mai mult nevoia unor conţinuturi.

Chiar dacă Google are venituri anuale de circa 30 de miliarde şi o cotă de 85% pe piaţa mondială a motoarelor de căutare, compania are nevoie de conţinuturi convingătoare şi implicit de noi advertiseri.

În discursul său, Schmidt va pune accent pe faptul că televiziunile şi Google trebuie să colaboreze, pentru a genera mai multe profituri şi pentru a livra mai multe conţinuturi.

Written by jonbustrom

August 22, 2011 at 5:37 pm