WikiLeaks: ''..România, o țară sălbatică…''

”În România crizele nu sunt materiale, sunt psihologice”

DW: Istoria ideii de regionalizare


 Primul ministru Emil Boc susţine astăzi că proiectul regionalizării a fost iniţiat în realitate de Guvernul Năstase, dar că s-ar fi temut să-l ducă la bun sfârşit. Într-adevăr Adrian Năstase, cu ocazia vizitei din 2002 a comisarului european Michel Barnier, care se ocupa pe atunci cu politica regională, declara, printre altele, că o variantă pentru România ar putea fi împărţirea ţării pe regiuni de dezvoltare după model european.

De fapt dezbaterea publică a încetat la scurtă vreme după ce a început. La Cluj, politologul ungur Molnár Gusztáv formulase împreună cu un grup restrâns de colaboratori, un proiect privitor la împărţirea ţării în regiuni cu identitate istorică mai bine definită. În cuprinsul unui Memorandum publicat de revista “Provincia”, semnatarii propuneau “partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile” mai multe idei “referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite”.

Îndată după declaraţia primului ministrului Adrian Năsase, grupul de la Cluj din jurul revistei „Provincia” a relansat subiectul reuşind să agite puţin scena politică şi mediatică a momentului. Unii dintre semnatarii Memorandumului au fost invitaţi la Bucureşti la emisiuni de televiziune, dar ambianţa era mai curând una marcată de suspiciune. Chiar dacă printre semnatarii acelui document se aflau şi români, faptul că ideea venise din cercuri politice şi intelectuale maghiare a  fost hotărâtor. De altfel nu a trecut mult timp şi primul ministru Adrian Năstase a refuzat pur şi simplu să mai discute subiectul, avertizând pe cei care ar persevera că păşesc pe un teren periculos. S-a creat de aceea impresia că Memorandumul de la Cluj, în loc să anime dezbaterea, mai curând a inhibat-o.

Documentul publicat pentru prima dată în decembrie 2001 a fost semnat, într-adevăr, într-o proporţie covârşitoare de maghiari. Acest lucru era semnificativ pentru spiritul public. Semnatarii români s-au recrutat mai ales din rândul unor intelectuali care militau pentru depăşirea resentimentelor din trecut şi puţini dintre ei au continuat să militeze pe teren politic, retrăgându-se în activităţi pur intelectuale. De altfel, participarea lor la Memorandum a părut să fie mai mult o formă de credibilizare a unui proiect maghiar, deoarece nu păreau pregătiţi să intre în dezbatere cu cele mai potrivite argumente. Lipsa unei susţineri româneşti consistente a fost cu siguranţă partea slabă a acelei iniţiative.

Memorandumul de la Cluj nu conţinea însă nimic subversiv, dimpotrivă, făcea câteva declaraţii de principii foarte ferme, menite să risipească neîncrederea. “În accepţiunea noastră, se spunea în document, proiectul construcţiei regionale a României nu are nimic în comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natură”. Cu toate acestea, o nefericită ambiguitate lexicală a continuat să alimenteze suspiciunile. La punctul 6, de exemplu, se propunea “discutarea înfiinţării unor consilii regionale sau a parlamentelor provinciale localizate în reşedinţe regionale sau capitale provinciale”. Părea, desigur, prea mult, fie şi ca simplă propunere. „Parlamentele provinciale”, păreau, în context, sinonime pentru „consiliile regionale”, dar dacă erau mai mult decât atât?

După 9 ani de zile şi după admiterea României în UE, subiectul beneficiază de o ambianţă politică mai calmă. Totuşi, faptul că UDMR are un punct de vedere distinct crează pe mai departe dificultăţi. Pentru români pare cu totul indiferent dacă judeţul Alba participă sau nu la aceeaşi regiune cu judeţul Harghita, dar pentru unguri nu. Or, o reformă de o asemenea anvergură nu poate reuşi fără asentimentul tuturor. Şi nici nu are rost o reformă care nu vine în întâmpinarea unor speranţe reale. O nouă tăietură arbitrară, care nu ţine cont de istorie şi de viaţa concretă a comunităţilor va avea mai curând efecte negative.

Responsabilii politicii româneşti ar putea să descopere că refuzul dialogului nu duce niciodată la nimic bun şi că ultimii 9 ani au fost timp pierdut. Dar maghiarii la rândul lor ar avea ocazia să înveţe din Memorandumul de la Cluj că ambiguităţile sunt contraproductive.

Un proiect simplu pentru România

 O veche înţelepciune conservatoare spune că trebuie să se schimbe ceva pentru ca lucrurile să rămână la fel.
Guvernul propune după ani lungi de ezitări o împărţire a ţării pe câteva regiuni mai mari decât judeţele actuale. Ar putea fi opt regiuni, al căror decupaj va fi negociat cu UDMR.

Primul ministru a explicat că numai descentralizarea reală mai poate oferi ţării şansa de a absorbi fondurile europene. Au trecut foarte mulţi ani până când un guvern să înţeleagă acest lucru simplu: dacă regiunile de dezvoltare sunt desene pe o hartă, ele nu au cum să producă proiecte reale, credibile, utile, care să fie finanţate cu bani europeni.

Administraţiile româneşti de până acum s-au complăcut în utopia „centrului atotputernic şi atotştiutor”, până când le-a ajuns cuţitul la os. Comitetele şi comiţiile regionale coordonate de la Palatul Victoria nu au produs nici 10% proiecte valabile şi România riscă să transforme integrarea europeană într-un eşec dramatic.

În esenţă, regiunile actuale de dezvoltare lucrează în aceeaşi ignoranţă faţă de realitatea economică şi socială ca şi mai vechiul Comitet de Stat al Planificării, atâta doar că de data aceasta nu mai există o putere totalitară care să şi aloce fonduri unor proiecte fără viitor.

Politicienii români care au înţeles totuşi bine cum stau lucrurile nu au făcut până acum nimic de teamă că ungurii vor „decupa” Ardealul după dorinţa lor. A fost o teamă iraţională şi după cum se vede cu totul păguboasă. Preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Emil Boc au reuşit, aparent, să depăşească temerile, dar rămâne să vedem cum vor evolua lucrurile.

Regionalizarea şi structura Parlamentului

Subiectul este de importanţă majoră pentru viitorul ţării şi este legat strâns de modificarea Constituţiei. În această privinţă, Puterea şi Opoziţia au propuneri care ar merge foarte bine împreună, dar care, din nefericire, nu s-au întâlnit.

De exemplu, regionalizarea ţării şi descentralizarea reală a administraţiei se bat cap în cap cu propunerea preşedintelui Traian Băsescu de a desfiinţa Senatul. În situaţia în care judeţele/regiunile vor avea un grad mai ridicat de autonomie decât în prezent, ele vor simţi nevoia unei reprezentări la nivelul politicii naţionale.

După ce vor descoperi avantajele libertăţii şi responsabilităţii proprii, după ce îşi vor crea proiecte proprii de dezvoltare şi vor intra în competiţie unele cu altele, vor afla că există probleme care nu pot fi rezolvate decât la nivel naţional în chip solidar şi în urma unor dezbateri parlamentare.

Dar fără o a doua cameră a Parlamentului, vocea regiunilor nu va fi auzită. Aşadar Senatul ca o cameră a regiunilor (propusă de Opoziţie), aşa cum se întâmplă în Franţa sau Spania, ar fi o bună soluţie constituţională. Desigur, cu condiţia ca descentralizarea să fie luată în serios.

Se vede mai clar acum că fără o colaborare între Putere şi Opoziţie nu se pot face paşi înainte în subiectele esenţiale. Stilul „absolut” al puterii actuale face însă colaborarea dificilă, dacă nu imposibilă. La Convenţia Naţională a PDL, Vasile Blaga a avut meritul că a atras atenţia asupra acestui lucru, cu riscul personal de a fi acuzat încă odată de secrete conivenţe cu inamicul politic.

Sistemul de vot şi autonomia regională

Recentele propuneri legate de Constituţie şi de sistemul electoral au la rândul lor consecinţe care nu au fost explorate până la capăt şi care pretind de asemenea o colaborare transpartinică în interes naţional.

Adoptarea sistemului de vot majoritar pe care a contrapropus-o USL nu favorizează interesele actuale ale UDMR. Într-adevăr, într-un sistem majoritar, maghiarii ar reuşi să câştige alegerile uşor în circumscripţiile de mare densitate etnică, dar ar pierde în toate celelalte circumscripţii.

Cu ani în urmă, atunci când preşedintele Traian Băsescu lansa ideea votului majoritar, a fost semnalat riscul ca maghiarii să piardă nivelul actual de reprezentare parlamentară, ceea ce ar putea fi interpretat ca un regres democratic.

Dar dacă România ar avea curajul de a opera o reală descentralizare administrativă, dacă ar crea regiuni care să convină în suficientă măsură şi maghiarilor, atunci nevoia lor de a fi reprezentaţi la nivelul politicii naţionale ar scădea de la sine.

De fapt ambiţia UDMR de a arbitra jocul politic de la Bucureşti se trage mai cu seamă din sentimentul nesiguranţei comunitare. Dacă maghiarii ar avea libertatea de a-şi da mai multe determinări proprii la nivel local, dacă ar miza mai ales pe „guvernarea” locală, ar fi într-o mai mică măsură interesaţi să participe la guvernarea centrală.

Tensiunile create în ultimul timp în jurul autonomiei secuieşti au certe rădăcini istorice, dar sunt cu siguranţă amplificate şi de sentimentul că în România nu se mai întâmplă nimic de multă vreme şi că centralismul moştenit din trecut riscă să se eternizeze.

Or, o veche înţelepciune conservatoare spune că trebuie să se schimbe ceva pentru ca lucrurile să rămână la fel. Responsabilii politicii de la Bucureşti ar putea să înţeleagă de aici că o reală descentralizare a administraţiei ar fi cea mai bună replică la revendicările maximale.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti

Written by jonbustrom

Iunie 10, 2011 la 1:17 pm

%d blogeri au apreciat asta: