WikiLeaks: ''..România, o țară sălbatică…''

”În România crizele nu sunt materiale, sunt psihologice”

DW: Renaşterea Occidentului


Karl der Große

Image by Frank Kehren via Flickr

Gânditorii europeni încep să se dezmeticească după şocul de la 11 septembrie 2001 şi să se dumirească în legătură cu erorile comise de propria civilizaţie în raport cu musulmanii imigraţi în Occident şi cu lumea islamică

Cum stă Europa la capitolul creştinism, tradiţie, respect faţă de propriile valori? Sub titlul „Renaşterea Occidentului” ziarul conservator Die Presse, care apare la Viena, a publicat un instructiv eseu despre raportul dintre lumea islamică şi Apus, semnat de Peter Stiegnitz, un autor austriac născut în Ungaria. Cu o întârziere de un deceniu, gânditorii europeni încep, încetul cu încetul, să se dezmeticească după şocul de la 11 septembrie 2001 şi să se dumirească în legătură cu erorile comise de propria civilizaţie în raport cu musulmanii imigraţi în Occident şi cu lumea islamică în genere. Aceste erori ţin, potrivit lui Peter Stignitz, de lipsa de respect pentru propriile valori.

Cum se manifestă ea?

Simplu: „Un dascăl elveţian crede că şi-ar jigni elevii musulmani dacă le-ar permite celorlalţi să vină la şcoală arborând pe tricouri crucea de pe drapelul confederaţiei elveţiene. O societate aeriană britanică le interzice angajaţilor ei să-şi atârne cruciuliţe mici la gât, în schimb le permite indienilor să-şi poarte turbanele. Cea mai mare organizaţie islamică din Suedia revendică introducerea de legi de stat speciale pentru musulmani. În Belgia, spre deosebire de credincioşii altor religii, musulmanii obţin cetăţenia după doar trei ani de şedere în ţară. Iată numai câteva exemple caracteristice, documentând obedienţa care marchează mentalitatea europeană, mentalitatea unei lumi lipsite de respect de sine şi faţă de sine”, scrie textual autorul eseului publicat de ziarul austriac Die Presse.

Autorul se ocupă şi de mult invocatul dialog cu islamul, „propus de mai marii politici şi spirituali occidentali” oarecum în lipsă de altceva, în măsura în care, „în faţa pericolului reprezentat de un islamism tot mai extremist alternativele par a fi ori abandonarea totală a culturii apusene ori explozia de ură rasistă”.

Originile Apusului

Dar ce este oare Occidentul? Iniţial acest concept viza doar Europa – care se situează în vest, în direcţia în care apune soarele, scrie Peter Stiegnitz, care-l evocă pe fostul preşedinte al Germaniei Federale, Theodor Heuss. „Conform lui Heuss, ‚Occidentul’, spre deosebire de „Orient”, s-ar fi întemeiat pe trei dealuri: pe Acropole, pe Capitoliu şi pe Golgota”. Concepţia modernă „le adaugă acestora Muntele Sion şi munţii de cadavre ai revoluţiei franceze, astfel încât iudaismul şi iluminismul completează sursele care alimentează Apusul”, mai scrie, pe drept cuvânt, autorul.

Autor, care admite că Apusul nu este un monolit, ci „se hrăneşte din varii izvoare, din care două sunt culturile egipteană şi mesopotamiană. În acest context se constată şi una din diferenţele majore dintre Occident şi Orientul islamic. Fiindcă acesta din urmă ignoră complet toate culturile asiatice precum budismul şi hinduismul. Islamul se delimitează net de culturile aşa-zişilor necredincioşi”.

Coborând spre origini autorul evocă marile personalităţi şi simboluri ale unui Occident unificat, primul fiind Carol cel Mare. La 800, împăratul francon a insistat să devină cezar roman. Al doilea simbol major, în acest context, ar fi fost, potrivit autorului, „Sfânta Împărăţie Romană a Naţiunii Germane”, după cum s-a numit în Evul Mediu teritoriul alcătuit dintr-o multitudine de landuri nu doar germane, ci, în fapt, „multietnice, un ţinut prea puţin sfânt, roman, sau german”. Această entitate, scrie autorul, care „era o configuraţie stranie, întrucât n-avea capitală, iar şeful ei era ales de şapte principi regionali şi confirmat de Parlamentul Reichului, a întrupat ideea de Apus chiar şi după ce s-a prăbuşit sub loviturile imperialismului iluminist al lui Napoleon”.

Occidentul în epoca modernă

Tradiţia occidentală nu e totuna cu iluminismul, aşa cum cred mulţi. Peter Steignitz descrie diferenţele majore dintre cele două sfere, sub raportul consecinţelor lor. „Spre deosebire de mişcarea burgheză a iluminismului, care a favorizat apariţia statelor naţionale şi a dictaturilor, tradiţia iudeo-creştină preferă ideea imperială a construcţiei supra-statale, pe care, chiar dacă n-o celebrăm, o avem azi întrupată sub forma Uniunii Europene”.

Or, modul în care politicienii noştri laici-liberali l-au evacuat pe Dumnezeu din cetate, „eliminând din constituţia europeană religia şi mai cu seamă creştinismul constituie o încălcare stupidă şi nedreaptă a tradiţiilor noastre”, reliefează scriitorul austriac.

„În urma acestei goliri de conţinut a tradiţiei stăm în faţa Islamului cu mâinile goale, ca nişte copii care s-au dezis de proprii lor părinţi. În umbra unui ‚Război al Civilizaţiilor’ care reizbucneşte periodic descoperim formula decisivă care descrie diferenţa dintre Orient şi Occident: în timp ce Occidentul cultivă emanciparea fără de tradiţie, Orientul se cantonează într-o tradiţie lipsită de emancipare”.

Ambele moduri şi reversul lor sunt, potrivit autorului, periculoase. „Ştiinţa fără credinţă a Occidentului este o nerozie, aşa cum credinţa fără ştiinţă a Orientului reprezintă o ameninţare”.

Vindictă pentru Adam şi Eva

I-a izgonit Dumnezeu din Paradis pe primii oameni, după ce s-au înfruptat din fructul oprit? Ei bine, „noi”, scrie autorul, „i-am răzbunat pe Adam şi pe Eva alungându-l pe Dumnezeu din biata noastră lume, devreme ce am declarat Uniunea Europeană drept un spaţiu fără de Apus şi fără de Religie”.

Mai există oare vreun leac împotriva golului sufletesc pe care l-a iscat această evacuare? Reţeta, potrivit lui Peter Stiegnitz, ar reprezenta-o „redescoperirea tradiţiei apusene”.

Sursele tradiţiei apusene

În acest scop, autorul plonjează încă odată către începuturile spiritualităţii occidentale şi detaliază pietrele de temelie ale culturii europene. „Cunoscute sunt cele 5 izvoare ale Occidentului: filosofia greacă, politica romană, religia evreiască, extinderea creştină a religiei şi iluminismul”.

Filosofia greacă a produs între altele „ideea dualismului (Socrate, Platon, Aristotel şi Plotin) şi cea a absolutului (arhetipul platonician). Tot ea a dat deschiderea spre umanism a lui Protagoras, pentru care omul era măsura tuturor lucrurilor, precum şi învăţătura lui Aristotel (în care raţiunea figurează ca virtute) mai relevă autorul.

Autorul afirmă că „Roma, la rândul ei, a creat, prin violenţă şi politică, nu doar primul imperiu european ci şi baza artei şi economiei”.

De la filozofie şi politică la religie

Alimentată de surse egiptene, religia evreiască, a devenit pilon al civilizaţiei europene „prin integrarea conceptelor de Dumnezeu, istorie şi credinţă”, peste care s-ar fi plasat, conform autorului, „legea lui Moise, a lui Isus şi Pavel”.

Abia în diaspora, în speţă în exilul babilonean al poporului lui Israel, religia ar fi devenit liantul naţional evreiesc, e de părere Peter Stiegnitz. De origine evreiască, mai relevă autorul, este şi un alt element „natural şi inseparabil al vieţii occidentale şi al întregii evoluţii apusene, şi-anume ştiinţa, cercetarea şi practica publicării, care au izvorât toate din studiul Talmudului şi redactarea comentariilor sale”.

Ce rol joacă însă religia creştină? „Creştinismul”, scrie autorul, „nu este o religie apuseană originală, ci doar continuarea şi deschiderea universală a religiei evreieşti. Adevăratul întemeietor al creştinismului n-a fost rabinul Ieşua, ci un evreu asimilat de romani, pe nume Saul din Tarsus, care s-a rebotezat, devenind Pavel, apostolul neamurilor, şi a re-etichetat în chip grandios învăţătura lui Isus, transportând-o în lume. În absenţa creştinismului paulinian n-am putea vorbi azi de Apus”.

Capitolul iluminist

La toate acestea se adaugă civilizaţia iluminismului, o „progenitură protestantă a lipsei de obedienţă (evanghelică) faţa de Papă”, după cum afirmă autorul austriac. El trimite în context „nu atât la orele suplimentare de muncă ale călăilor revoluţiei franceze” cât la cărţi şi tipografi, precum şi la Immanuel Kant şi sfatul său, adresat omului, căruia filosof german din Königsberg i-a cerut „să se folosească de raţiune spre a se izbăvi de vina propriei debilităţi şi imaturităţi mintale”.

Vorbind despre „nepoţii lui Martin Luther, care au continuat tradiţia evreiască, graţie gândirii lor libere, la adăpost de coerciţia bisericii, s-a pregătit terenul democraţiei, laicismului şi prosperităţii actuale”, mai aflăm din eseul lui Stiegnitz. Potrivit căruia, marea civilizaţie iluministă „a înflorit pe spinarea suferinţelor franceze şi a ideilor de referinţă ale culturii germane”.

Învăţaţi…securitate

Trimiţând la „învăţaţi istoria, d-le reporter”, o faimoasă vorbă a fostului cancelar austriac Bruno Kreisky, cerând unui gazetar să se informeze cu privire la trecut, autorul evocă necesitatea cunoaşterii propriilor rădăcini şi poziţii culturale dacă dorim, în Apus, să ne bucurăm de siguranţă.

„Învăţaţi… securitate”, ne recomandă el. Citim în continuare: „Un prieten musulman m-a întrebat la un moment dat cum de e posibil să vrem să ni se ia în serios religia şi cultura, dacă noi înşine refuzăm să le luăm în serios? Avea dreptate. Într-adevăr, cum să le cerem imigranţilor să accepte cultura noastră apuseană, dacă noi înşine n-o cunoaştem?”

„Noi”, a adăugat prietenul musulman al autorului, „ne străduim să respectăm legile Coranului… Respectul nu e însă o stradă cu sens unic. Am dori şi noi să vă respectăm cultura, dar nu o vedem, nu mai pare a fi prezentă, iar libertatea voastră socială şi sexuală izvorâtă din iluminism, ni se pare a fi prea puţin”.

Greşeala apuseană

Oamenii, mai susţine autorul, „au nevoie nu doar de libertate, ci şi de puncte de sprijin, de tradiţie şi de ordine. Eroarea noastră obişnuită, de a declara iluminismul drept unica sursă a tradiţiei noastre” e incompatibilă cu învăţătura lui Freud. „Psihanaliza ne avertizează faţă de idealul de autonomie al iluminismului, care degenerează într-o cultură psihologică a narcisimului, după cum scria Eli Zaretsky în ‚Secolul lui Freud’. Or, necesarul dialog dintre Occident şi Orient condiţionează nu doar propria forţă, a participanţilor la dialog, o forţă extrasă din tradiţie, ci şi cunoaşterea mutuală.

În context, autorul afirmă că, „spre deosebire de dragostea evreiască faţă de tradiţie, de universalismul catolic şi de lumescul protestant, tradiţia islamică este controversată. Fiindcă Mohamed n-a extins cuvântul divin asupra tuturor domeniilor, tradiţia musulmană, suna, e plurivocă”. Pe de altă parte, evacuarea sau golirea de conţinut a tradiţiei „provoacă o nesiguranţă generală, deteriorând mai grav decât orice poziţia ocupată de o tabără sau alta în orice dialog”.

Pe scurt: nu vom da de cap problemelor contemporane, relevă pe drept cuvânt Peter Stiegnitz, decât dacă Apusul îşi va reaminti de istorie. Or, „pe moment, situaţia politică mondială în raportul dintre Orient şi Occident e alta: oamenii fără istorie (din Apus) nu înţeleg prezentul şi n-au viitor, iar oamenii fără viitor (din Răsărit) se ţin cu dinţii de istorie şi îşi închipuie că ar fi prezentul”.

Deşi tezele autorului austriac nu sunt cu totul noi, utilitatea reluării unor astfel de dezbateri şi a reevaluării argumentelor lor este incontestabilă.

 

Written by jonbustrom

Aprilie 8, 2011 la 2:34 pm

%d blogeri au apreciat asta: