Newsin.ro: Romania, printre primele tari ale lumii care vor disparea – studiu ONU
Romania se numara printre primele 10 tari care vor disparea, daca nu va creste rata natalitatii, arata cercetatorii ONU, care au realizat un calendar al disparitiei omenirii.
Potrivit clasamentului, primele 10 tari care vor disparea sunt Macao, Hong Kong, Bosnia, Rusia, Malta, Slovacia, Singapore, Romania, Ungaria si Macedonia.
Statele Unite, insulele Virgine, Santa Lucia, Tunisia, Franta, Coreea de Sud, Azerbaidjan, Australia, insulele Antile si Norvegia vor disparea ultimele.
Cercetatorii afirma ca unele tari nu vor disparea. Este vorba in special de tari din Africa, Orientul Mijlociu, cu exceptia Iranului, Asia Centrala si Caucaz.
Afganistanul, Pakistanul, India, Mongolia, Indonezia, Filipinele si majoritatea tarilor din America Latina, cu exceptia Braziliei si Chile, nu sunt amenintate cu disparitia.
ONU publica in mod regulat aceste estimari, in raportul UN World Population Prospects. Cercetatorii au stabilit, pe baza ratei actuale de natalitate, data aproximativa a mortii ultimei femei din fiecare tara, ceea ce semnaleaza sfarsitul ciclului de reproducere a populatiei. R1
CNBC.com: Top 10 orase parasite din SUA!
Image via Wikipedia
Prăbuşirea sectorului imobiliar în America nu mai reprezintă un secret pentru nimeni. Ca urmare a acestei crize imobiliare, rata locuinţelor vacante a crescut cu 43,8 procente în ultimii 11 ani, conform U.S. Census Bureau.
Aproximativ 15 milioane de locuinţe vacante se găsesc în acest moment în SUA. Cei de la CNBC.com au realizat un top al celor mai goale oraşe ale Americii, în funcţie de gradul de ocupare a locuintelor date spre închiriat şi al locuinţelor care aparţin proprietarilor. La nivel naţional, locuinţele părăsite încep să formeze cartiere goale, în mod special în Arizona, Indiana, Ohio sau Tennessee.
Top 10 oraşe părăsite:
1. Tucson, Arizona
Locuinţe date spre închiriat: 15.9%
Locuinte ale proprietarilor: 6.8%
2. Indianapolis, Indiana
Locuinţe date spre închiriat: 13.5%
Locuinte ale proprietarilor: 5.3%
3. Toledo, Ohio
Locuinţe date spre închiriat: 19.3%
Locuinte ale proprietarilor: 3.6%
4. Memphis, Tennessee
Locuinţe date spre închiriat: 13.5%
Locuinte ale proprietarilor: 4.0%
5. Atlanta, Georgia
Locuinţe date spre închiriat: 11.8%
Locuinte ale proprietarilor: 5.4%
6. Baton Rouge, Louisiana
Locuinţe date spre închiriat: 13%
Locuinte ale proprietarilor: 3.9%
7. Dayton, Ohio
Locuinţe date spre închiriat: 10.7%
Locuinte ale proprietarilor: 4.7%
8. Detroit, Michigan
Locuinţe date spre închiriat: 17.2%
Locuinte ale proprietarilor: 2.4%
9. Houston, Texas
Locuinţe date spre închiriat: 17.4%
Locuinte ale proprietarilor: 2.3%
10. Kansas City, Missouri
Locuinţe date spre închiriat: 11%
Locuinte ale proprietarilor: 3.7%
R1®
Related articles
- CNBC Reporter to Scarborough: ‘You Are the Problem’ for Mocking Protests (crooksandliars.com)
- Ghost Towns: The good people of CNBC inform… (curbed.com)
- US to Play ‘Very Major Role’ In Helping Europe: Geithner (trutherator.wordpress.com)
- CNBC – Global Debt Crisis to Help Dollar, But Nothing Else: Faber (cointrader.wordpress.com)
- TopTenRealEstateDeals.com’s Beach Home List Featured By CNBC.com (prweb.com)
- CNBC.com Presents “Marijuana & Money” (prweb.com)
DW: Un proiect pentru reciclarea imaginii PDL
Decontarea guvernării va costa electoral Partidul Democrat Liberal poate chiar mai mult decît îşi imaginează acum liderii partidului.
Indiferent dacă alianţa USL se va destrăma sau nu, principalul partid de guvernămînt nu are cum să mai cîştige alegerile din 2012. Vom asista la acelaşi vot negativ, prin care românii şi-au desemnat de cele mai multe ori primarii, parlamentul şi preşedintele.
Psihologic, mulţi români nu “aleg” pe cineva pentru că l-ar socoti bun, ci “dau jos” pe cel pe care îl socot a fi fost rău. E aici o satisfacţie, o scurtă beţie a puterii pe care o trăieşte alegătorul în cabina de vot.
Pornind chiar şi numai de la această constatare, construcţia politică Mişcarea populară pe care a anunţat-o preşedintele Traian Băsescu pare de pe acum sortită eşecului.
Preşedintele a spus în mai multe rînduri că se consideră cel mai liber politician, pentru că nu mai are ce pierde. Dar proiectata Mişcare populară, de care alegătorul va lega în chip firesc numele lui Traian Băsescu, nu va face decît să mai pună o piatră de moară pe umerii preşedintelui. Altfel spus, votul negativ planează încă de pe acum asupra acestei construcţii politice aflate încă în faşă.
Deocamdată, Mişcarea populară este încă o nebuloasă. Scopul acesteia, conform unor declaraţii confuze, ar fi să coaguleze în jurul polului de centru-dreapta, în speţă în jurul Partidului Democrat Liberal, partide cu aceeaşi orientare politică, sindicate, asociaţii patronale, organizaţii neguvernamentale şi chiar persoane fără carnet de partid, dar cu convingeri liberale.
În realitate, eu cred că scopul nedeclarat al acestui proiect politic este acela de a recicla imaginea Partidului Democrat Liberal în percepţia publică, pentru viitoarele alegeri. Altfel spus, PDL-ul ar trebui să îşi piardă urma sau măcar tuşa groasă a guvernării, sub umbrela conglomeratului pe care l-am amintit.
Acest tertip politicianist nu cred să aibă sorţi de izbîndă, mai întîi în rîndul votanţilor democrat-liberali. În al doilea rînd, nu cred că cei cuprinşi de lehamite vor putea fi mobilizaţi la urne prin astfel de artificii, copiate din manualele de manipulare. Şi atunci, cui se adresează această Mişcare populară?
Un posibil răspuns îl putem afla dintr-un manifest apărut recent pe Internet, intitulat “Noua Republică” şi redactat de Mihail Neamţu împreună cu doi colaboratori.
În “Manualul de luptă” al acestui document, românii sînt îndemnaţi să iasă din letargie, să devină activişti ai vieţii publice şi politice, să se mobilizeze de la vecin la vecin, de la cunoştinţă la cunoştinţă pentru promovarea valorilor de dreapta şi împiedicarea accederii stîngii la putere.
Citim în acest document: “Stînga se bazează întotdeauna pe cetăţenii neinformaţi, needucaţi şi uşor de manipulat prin discursul urii. Dreapta se bazează pe alegătorii inteligenţi, informaţi, cu personalitate, cu idei, soluţii şi spirit de iniţiativă.”
Mişcarea populară, la care se adaugă şi manifestul din care tocmai am citat, se adresează unui electorat atipic pentru România. Într-un cuvînt, unui electorat activist, care să iasă în arenă pentru binele comun.
Or, acest tip de electorat deocamdată la noi nu există.
Autor: George Arun
R1®
Ziare.com: Razbunarea personala a unui ministru olandez, cauza blocarii aderarii la Schengen?
Presa bulgara scrie ca blocarea aderarii Romaniei si Bulgariei la Schengen ar avea si un substrat personal. Ministrul olandez al Imigratiei, Gerd Leers, care a anuntat ca tara va uza de dreptul la veto, a fost implicat intr-un mare scandal legat de o afacere imobiliara pe litoralul bulgaresc.
Presa bulgara citeaza ziarul olandez “Dutch News”, care anunta in 2010 ca Leers a fost nevoit sa demisioneze din postul de primar al orasului Maastricht dupa ce mass-media din tara sa a dezvaluit ca el a facut trafic de influenta, informeaza Agerpres preluat de Evenimentul Zilei.
Mai exact, scandalul a izbucnit dupa ce s-a aflat ca Leers ar fi investit incepand din 2006 intr-o vila din Biala 200.000 euro, cu toate ca aceasta nu era trecuta pe numele lui, cel mai probabil ca sa nu apara intrebari despre originea banilor.
Lucrarile de constructie au intarziat insa, iar Leers a cerut ajutorul ambasadorului bulgar in Olanda. El ar fi promis sa ofere orasului bulgar o autospeciala de stingere a incendiilor daca problema lui personala se rezolva.
Alertati, consilierii locali din Maastricht au decis ca Leers a facut trafic de influenta, intrucat el a incercat sa rezolve o chestiune privata, profitand de functia pe care o ocupa. Gerd Leers si-a pierdut functia de primar, iar acest lucru a dat acum nastere la speculatii privind o posibila razbunare personala pe autoritatile bulgare.
Olanda a anuntat saptamana trecuta ca se va opune aderarii Romaniei si Bulgariei la spatiul Schengen, cu toate ca cele doua tari au indeplinit toate conditiile prevazute in tratat, pe motiv ca nu au depus suficient de multe eforturi pentru combatarea coruptiei. R1®
DW: Moldova traversează cea mai fierbinte şi haotică perioadă politică din istoria sa
Republica Moldova traversează cea mai fierbinte şi haotică perioadă politică din istoria sa. Rivalitatea dintre partenerii de guvernare a depăşit limitele reconcilierii. Certurile din Alianţa pentru Integrare Europeană şi scandalurile de corupţie au dezamăgit profund electoratul, iar pe acest fundal situaţia este împinsă spre noi alegeri anticipate.
Dacă se va ajunge aici, Moldova îşi va pierde calificativul de „istorie de succes a Europei” şi, cel mai probabil, se va întoarce la comunism.
După doi ani de guvernare a democraţilor, liberalilor şi liberal-democraţilor în Republica Moldova, Partidul Comuniştilor poate reveni la putere fără nici un efort. În cazul unor eventuale alegeri parlamentare anticipate, aceştia vor reveni la putere pe fonul tensiunilor ireconciliabile din Alianţa pentru Integrare Europeană, susţine analistul politic Igor Boţan.
Aceste semnale pe care analiştii politici le reiterează în fiecare seară pe la posturile de televiziune din Chişinău îi lasă indiferenţi pe exponenţii celor trei partide aflate la guvernare (PLDM, PD şi PL). Acestea continuă dezgustătoarea ceartă pe tema corupţiei şi alegerii şefului statului într-o manieră ce a depăşit limitele răbdării electoratului, deoarece în afară de vorbe nu se întâmplă nimic. Instituţiile statului zac paralizate de corupţie în timp ce, culmea cinismului, ministrul Economiei se laudă cu indicatori macroeconomici într-o ţară în care, potrivit Barometrului de Opinie Publică, doar 1% din populaţie trăieşte confortabil.
De doi ani, jurnaliştii de la Chişinău strigă în gura mare că mafia a pătruns în structurile puterii de stat şi a dat mâna cu procurorii şi judecătorii. Cu o săptămână în urmă s-a convins de aceasta şi premierul Vlad Filat, când două firme off-shore au comis un atac raider fără precedent asupra sistemului bancar al Republicii Moldova cu ajutorul unor judecători moldoveni, punând în pericol securitatea statului. Într-un memoriu al acţionarilor păgubiţi, transmis marţi misiunilor diplomatice, apare numele actualului prim-vicepreşedinte al Parlamentului, Vlad Plahotniuc, care este vicepreşedinte al Partidului Democrat, ca persoană care ar sta în spatele acestui atac. Fostul om de afaceri respinge, însă, aceste acuzaţii.
Aparent, acest atac raider nu are nici o legătură cu problema alegerii şefului statului. Dar nu este aşa. Reacţia de marţi a premierului Vlad Filat demonstrează contrariul. Într-un interviu pentru agenţia „Infotag”, premierul a declarat fără ocolişuri că „Marian Lupu nu va deveni preşedinte prin metode imorale, iar ţara nu va ajunge pe mâna lui Plahotniuc”.
Analistul politic Anatol Ţăranu a tălmăcit mesajul primului ministru:
„Filat nu poate permite ca Lupu să fie ales preşedinte. În cazul acesta Filat l-ar scăpa din mână pe Plahotniuc. Dacă acest lucru se întâmplă, situaţia politică în Republica Moldova va fi controlată de Plahotniuc din simplul motiv că preşedintele ţării este cel care desemnează candidatura aspirantului la postul de prim-ministru”.
În replică, liderul PD Marian Lupu l-a îndemnat pe Vlad Filat să se înarmeze cu bărbăţie şi să aleagă: ori respectă Acordul de constituire a Alianţei pentru Integrare Europeană în care scrie că Lupu este candidatul coaliţiei la funcţia de preşedinte, ori face alianţă cu comuniştii.
Liderul liberal-democrat Vlad Filat crede, însă, că există şi alte soluţii. Toate, însă, exclud varianta accederii lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte. Filat a discutat despre alegerea preşedintelui cu liderul comunist Vladimir Voronin, însă rezultatele negocierilor nu au fost făcute publice.
Luni, comunistul Vladimir Voronin a fost invitat de urgenţă la Moscova de şeful administraţiei prezidenţiale, Serghei Narîşkin, iar ziarul „Kommersant” a scris că Voronin şi Narîşkin au discutat „despre posibilitatea de colaborare a comuniştilor cu o parte componentă a Alianţei pentru Integrare Europeană”. A doua zi, Voronin a fost invitat la Ambasada Federaţiei Ruse din Chişinău unde s-a întâlnit cu ambasadorul Valerii Kuzmin.
De doi ani, Republica Moldova nu are preşedinte, deoarece alianţa de guvernare nu dispune de cele 61 de voturi necesare ca să-l aleagă, iar comuniştii din opoziţie au jurat în scris că nu vor vota pentru ca Marian Lupu să acceadă în această funcţie.
Autor: Vitalie Călugăreanu, Radio Deutsche Welle
Sursa: dw-world.de
R1®
Sa ne ridem cu romanii: Scandal cu usi rupte si geamuri sparte la sediul UGIR din Capitala – o femeie grav ranita
Un scandal a izbucnit, miercuri, la sediul Uniunii Generale a Industriasilor din Romania (UGIR 1903) din Capitala.
Conflictul are loc intre membrii vechii si noii conduceri. Fostul presedinte, Cezar Coraci, a fortat intrarea in cladire, relateaza Antena 3. Sustinatorii acestuia au rupt usa de la intrare si au spart un geam.
O angajata a fost grav ranita in altercatie. O ambulanta a ajuns la fata locului si medicii ii acorda primul ajutor.
Cezar Coraci le-a arata jurnalistilor un document de la Ministerul Justitiei, care arata faptul ca nu a fost suspendat din functie la 24 august si este in continuare presedinte al UGIR 1903.
Actuala conducere, aflata sub bagheta lui Marius Opran, sustine ca Cezar Coraci ar fi contractat un proiect european in numele UGIR 1903, in care si-a implicat fiicele si alte rude prin alianta, fara a avea acordul confederatiei.
Industriasii, membrii din tabara vechii conduceri, au mai rupt doua usi, reusind sa ajunga pana la etajul doi al cladirii.
Intre timp, la sediul UGIR 1903 au sosit politistii, care au incercat sa opreasca scandalul iscat intre Marius Opran, actualul presedinte, si Cezar Coraci, fostul presedinte. In loc sa stea la discutii, cei doi au ridicat tonul, s-au jignit, apoi s-au alergat in jurul mesei din sala de sedinte. R1®
ZF.ro: Cine defineşte şi cine apără interesul naţional al României?
Ultima modă la Bucureşti este să se vorbească de federalizarea Europei. Un lucru cumva de înţeles, în contextul în care evenimentele arată că lucrurile vor evolua înspre o asemenea direcţie. Dar este bine sau este rău pentru România un asemenea scenariu? Sunt puţine voci care analizează aceste aspecte, în rest tăcere. O întrebare se ridică, în această situaţie: cine (mai) defineşte şi cine susţine interesul naţional al României?
ZF a scris în ediţia de miercuri despre patru eşecuri majore în politica internă/externă în 2011: amânarea nedefinită a aderării la Spaţiul Schengen, blocarea accesului românilor pe piaţa muncii în Spania, blocarea unei bune părţi a fondurilor europene nerambursabile şi blocarea tranzacţionării cu certificatele de carbon.
Sunt “interese naţionale” care nu au fost apărate cum se cuvine pentru că, în primul rând, nu a fost apărat “interesul naţional major” – anume efortul de a face din România un stat echilibrat şi de a-l împinge spre prosperitate. Teamă şi neputinţă – acesta este tabloul zugrăvit de analişti.
În aceste condiţii, ce cădere de a vorbi de interesul naţional mai au cei care trebuia să-l apere şi nu au făcut-o?
Comentariile cititorilor la articolul amintit admit că România nu a făcut ceea ce trebuie făcut, dar descriu şi frustrarea de a vedea că în locul raţiunii este preferată victimizarea şi în locul acţiunii factorilor politici, pasivitatea. Că nu avem ceva politici “agregate”, “consolidate”.
Un tur de orizont al lucrurilor care s-au întâmplat în ultimele două luni prin Europa ajută comparaţia.
Finlanda a şocat pieţele financiare cerând garanţii directe pentru partea sa din împrumutul de salvare acordat Greciei de către Uniunea Europeană. Finlanda nu a procedat poate corect, dar a invocat interesul cetăţenilor ei.
Mai la sud, francezii nu mai acuză voalat, ci direct publicaţiile financiare şi analiştii din Statele Unite că încearcă să mute criza la băncile franceze încărcate de expunerea pe ţările foarte îndatorate ca Grecia sau Portugalia. Este de înţeles. O eventuală scădere a ratingului ar costa Franţa 5 miliarde de euro pe an în plus de cheltuieli suplimentare din cauza dobânzilor.
Turbulenţele financiare care cuprind din nou lumea occidentală acutizează accesele de naţionalism, iar statele încearcă prin orice mijloace să se protejeze şi să-şi promoveze interesele. Ce face în aceste condiţii România? Ca să vezi preocuparea, vezi mesajele celor plătiţi să reprezinte ţara în străinătate, vectorii care ar trebui să pună interesele româneşti în străinătate în poziţia de câştig – diplomaţii. Ei tocmai au avut reuniunea anuală.
Ce a rezultat? Vreun bilanţ al celui mai prost an din punctul de vedere al relaţiilor externe cu Uniunea Europeană – eşecul Shengen, lovitura Spaniei, pierderea posibilităţii de a vinde certificatele de carbon, tăierea fondurilor UE? Nu. Vreo definire a intereselor României pentru următorul an? Nici.
Aici nu se vorbeşte despre interesele ţării, ci despre teorii internaţionale. Federalizarea Europei? Bun. Dar ar fi în interesul naţional al României să existe o “Europă cu două viteze” – scenariul pe care, cel puţin până în acest moment, pare să-l întruchipeze “federalizarea”? Şi-a pus cineva din România această problemă?
Încă o dată trebuie pusă întrebarea: cine defineşte interesul naţional? Aşa cum stau acum lucrurile şi cum au stat de altminteri mereu în România pare normal să spunem că Parlamentul, ca organism legislativ ales. Dar uitaţi-vă la actele normative adoptate de Parlament în ultimii ani: majoritatea sunt ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
“Interesul naţional” este definit în zona realismului politic drept “ultimul cuvânt al politicii”. Cine are atunci “ultimul cuvânt în politică” să ştim, aşadar, cine trebuie aplaudat pentru succes şi cine amendat pentru eşec? “Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană România şi-a uitat angajamentele faţă de UE”, spune fostul ministru de externe Teodor Meleşcanu.
Altfel spus, şi-a abandonat o parte din interesul naţional, acela de a însemna o voce credibilă în Uniunea Europeană. Unde a fost Parlamentul?
“Din păcate, nici Parlamentul nu a avut reacţii adecvate”, admite Meleşcanu, actualmente senator.
Marţi ministrul muncii Sebastian Lăzăroiu şi cel de externe Teodor Baconschi au fost chemaţi la Comisia de muncă a Camerei Deputaţilor să dea explicaţii în legătură cu situaţia muncitorilor români din Spania.
Ce a ieşit a fost o confruntare deschisă între ministrul muncii şi deputaţii opoziţiei în care au intervenit apoi şi europarlamentarii: cine a apărat mai mult interesul românilor din Spania.
Pentru Vladimir Pasti, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, interesul naţional este interesul populaţiei, iar cum populaţia este reprezentată de deputaţi şi senatori, instituţia care ar trebui să definească interesul naţional este Parlamentul.
“Problema este că Parlamentul nu s-a ocupat de politica externă. În Parlament nu prea se văd interpelări la adresa ministrului de externe, dimpotrivă, comisiile de specialitate urmăresc politica dictată de Ministerul de Externe. Acum singura politică externă a autorităţilor române este de a absorbi voturi de la românii din străinătate şi de a câştiga legitimitate de la instituţiile externe pentru politica internă. Iar acum singurul care dictează în materie de relaţii externe este preşedintele, deşi nu am văzut ca el să aibă o politică externă.”
Dacă preşedintele dictează politica externă, cum spune Pasti, atunci el a suferit pe acest teren şi cea mai mare înfrângere a sa, anume “eşecul Schengen”, după cum afirmă profesorul Stelian Tănase.
Cititorii www.zf.ro au comentat articolul de miercuri “România a încasat patru lovituri în politica externă, dar diplomaţii ei vorbesc despre teorii internaţionale”, continuat astăzi dintr-o altă perspectivă în care ZF constată lipsa de orizont a politicii externe după aderarea la UE în 2007:
val
Ca specialist în sfera socio-umanului, îmi permit să enumăr câteva cauze care îmi apar ca fiind mai importante, în această perspectivă: – calitatea extrem de scăzută a competenţelor decizorilor politici actuali (mai ales cei <40 de ani), în toate partidele; – prevalenţa copleşitoare a vectorilor de influenţă non-profesionali, de ordin subiectiv; – incapacitatea şi chiar refuzul structurării direcţiilor strategice durabile transpartinice (doctrina naţională); – suficienţă şi superficialitatea în standardele personale de performanţă profesională.
BR
Mă mir că ne-au înghiţit până acuma. Fiindcă nu numai ţiganii ne fac probleme, ci şi toţi “şmecherii” care “s-au ajuns” prin ţări străine. Iar mai ales imaginea pe care o promovăm prin clasa noastră politică e dezgustătoare.
giuseppe
Avem temele nefăcute, eşecurile astea, paradoxal sunt bine-venite, trebuie să muncim, să ne schimbăm atitudinea, uşor, uşor se poate… uitaţi-vă la Bac.
16
Aceste involuţii ale statutului României în plan extern sunt consecinţa neînţelegerii de către conducătorii noştri a modului de funcţionare a instituţiilor europene şi a spiritului construcţiei europene. Integrarea în UE înseamnă o şansă de conectare cu un sistem politic şi economic mult mai bine pus la punct decât cel românesc. În acest moment, garnitura de conducere este în mod evident depăşită de sarcina conectării României la Europa, pe toate planurile.
adnl
Nu are nimeni ceva cu România, doar că nu avem nicio strategie coerentă şi lumea s-a cam săturat să se tot roage de noi să facem ceva. R1®
ZF.ro: România a încasat patru lovituri în politica externă, dar diplomaţii ei vorbesc despre teorii internaţionale
De la aderarea la UE, la 1 ianuarie 2007, România nu mai are niciun orizont. Nici în politica externă, nici în cea europeană. Reuniunea anuală a diplomaţiei române de săptămâna trecută nu a clarificat apele: ce vrea România şi ce trebuie să facă diplomaţii români în noua situaţie? Doar să “atragă” investiţii străine, ceea ce tot i se cere de 20 de ani? De ce lucrurile merg din ce în ce mai prost?
“Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană România şi-a uitat angajamentele faţă de UE. Toate evenimentele dovedesc că nu privim cu seriozitate angajamentele. Aşteptăm ce? Ca fondurile europene să cadă din cer ca ploaia. Există o abordare, i-aş spune iresponsabilă, faţă de UE – nu avem politici care să pună în practică ce ne-am angajat. Ne gândim la modalităţi în care noi transformăm UE (federalizarea UE – n.n.), dar, din păcate, nu suntem în poziţia în care ideile noastre să producă cine ştie ce reverberaţii.
De altminteri, pare că lansăm idei doar pentru a ne scuza că nu ne uităm pe «ţintar», acolo unde sunt punctele, politicile”, spune Teodor Meleşcanu, senator, fost ministru de externe.
În acest an cinci evenimente la graniţa dintre politica internă şi cea externă au marcat România. Sunt patru eşecuri majore – blocarea aderării la Schengen, blocarea accesului pe piaţa muncii din Spania a românilor, blocarea unor importante fonduri nerambursabile de la UE şi interzicerea tranzacţiilor cu emisiile de carbon – şi un singur succes – intrarea României în scutul american antirachetă.
Administraţia dă pentru fiecare dintre episoade un răspuns, adecvat din punctul ei de vedere. Ministrul justiţiei Cătălin Predoiu este în aceste zile în Marea Britanie şi Olanda, această ultimă ţară fiind un adversar redutabil al intrării României în Schengen. Ministrul român de externe Teodor Baconschi sugera, săptămâna trecută, la reuniunea anuală a diplomaţiei, că România nu va mai tolera să fie acuzată pe nedrept, că va renunţa la politica “pasivă”. Dar ministrul a justificat în vară mai bine chiar decât spaniolii blocarea pieţei muncii pentru români: au şomaj ridicat!
Ministrul de interne Traian Igaş dă asigurări că până la Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne va comunica ţărilor UE care au rezerve faţă de România că statul român are capacitatea de a securiza frontierele externe. Dar problema acestor state nu este securizarea frontierelor, ci corupţia din vămi.
“Ne-am comportat după aderare ca şi cum munca noastră s-ar fi terminat”, spune Vasile Puşcaş, profesor la Universitatea Babeş-Boliay din Cluj, fost negociator-şef al României cu Uniunea Europeană.
La patru ani şi jumătate de la aderarea la UE România a reuşit performanţa de a atrage definitiv de la UE doar 4% din totalul fondurilor structurale de peste 19 mld. euro.
În vară, pentru remedierea situaţiei, Bucureştiul a luat în calcul să pună pe picioare un minister care să gestioneze fondurile Uniunii Europene, dar sunt câteva luni de la lansarea ideii şi nimic concret nu s-a produs.
Stelian Tănase, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti, priveşte cu oarecare îngăduinţă: “România a fost văzută ca o anexă – ni s-a făcut un hatâr că am fost integraţi. Azi, când ne-au luat la bani mărunţi – în problema Schengen, de exemplu – s-a văzut că nu suntem pregătiţi. Ni s-a atras atenţia, dar noi tot mergem cu hârtii să arătăm cât de pregătiţi suntem când ei, de fapt, văd pe propriile lor pieţe, văd şi din satelit, ce mărfuri tranzitează frontierele României”.
Potrivit lui Stelian Tănase, pe lângă faptul că nu eram pregătiţi pentru UE, a intervenit şi criza şi peste ea, mai grav, lipsa totală de reacţie a administraţiei. Trei din cei patru ani de la integrare i-am petrecut în criză, cu o Europă întoarsă spre ea însăşi şi care nu a mai avut chef de ţările periferice, concentrându-se asupra propriilor probleme. Dar dacă ţara este cum este, atitudinea oamenilor politici, mai ales a celor din zona puterii, este de neînţeles şi extrem de enervantă pentru că justifică această stare de fapt pentru a nu face nimic, spune Stelian Tănăse: “Nefericirea este că cei de la putere folosesc situaţia ca pe un alibi. Este o neputinţă a lor de a acţiona realist, de a se reinventa”.
În acest condiţii, mai are rost să vorbim despre ceea numim “interes naţional”, sintagmă căzută în desuetudine din simplă prostie? Atâta vreme cât oamenii politici se gândesc la interesul lor, răspunsul este “nu”, spune Tănase.
+ Singura veste bună vine de peste Atlantic
O singură veste bună din zona externă a adus anul 2011 României. La începutul lui mai era făcută publică decizia istorică de amplasare pe teritoriul României (la Deveselu, Olt) a scutului american antirachetă – lansatoare de rachete interceptoare care vor fi folosite în cazul unui atac cu rachete cu rază lungă de acţiune dinspre Est înspre Vest. România devenea astfel unul dintre aliaţii cheie ai Statelor Unite şi o “pavăză” a Vestului. Decizia americanilor de a implica România în construirea scutului şi decizia României de a accepta reprezintă una dintre cele mai importante hotărâri din istoria relaţiilor româno-americane. Reprezentanţii administraţiei de la Bucureşti au susţinut că instalarea scutiului antirachetă ar putea impulsiona investiţiile americane în România acum situate la un nivel mediocru – 1 mld. dolari (locul 11 în rândul investitorilor străini în România). De asemenea, România a permis SUA să folosească aeroportul Mihail Kogălniceanu şi portul Constanţa pentru tranzitul trupelor americane înspre Irak şi Afganistan.
- Şi săraci, şi cu banii blocaţi
La jumătatea lunii iunie Comisia Europeană a blocat fonduri nerambursabile în valoare de 800 mil. euro pentru proiecte din Programul Operaţional Regional (POR) în urma unor misiuni de audit care au constatat nereguli în derularea a 43 de proiecte (din 124 verificate) finanţate de UE. Neregulile au fost înregistrate în judeţele Teleorman, Buzău, Tulcea şi Ilfov. Măsura se adaugă situaţiei generale care arată că România absoarbe fonduri europene la un nivel nepermis de mic, care ar putea avea drept consecinţă tăierea de fonduri în exerciţiul financiar multianual 2014 – 2020. Doar 4% din cei 19 mld. euro destinaţi României ca fonduri structurale au fost rambursaţi până în prezent de Bruxelles în contul cheltuielilor pentru programele cu banii europeni. Nimeni nu a plătit pentru stoparea fondurilor, măsura Guvernului fiind de blocare a trimiterii facturilor spre decontare la Bruxelles până la finalul unei analize interne a derulării proiectelor.
- Cetăţenii nimănui
Spre finele lui iunie pica ca o lovitură de ciocan, ştirea că Spania închide piaţa muncii pentru muncitorii români “nou-veniţi” în peninsulă. Bucureştiul a primit vestea neaşteptat de înţelegător. Putem înţelege că şomajul în Spania depăşeşte 20% din populaţia aptă de muncă, susţinea ministrul român de externe Teodor Baconschi care, alături de autorităţile spaniole, dădea asigurări că românii care lucrează deja în Spania nu vor fi afectaţi. Ministrul muncii Sebastian Lăzăroiu a mers la Madrid pentru a se întoarce apoi să spună că totul merge bine. Doar că organizaţiile româneşti din Spania susţin că jumătate din cei aproape 900.000 de români din Spania vor avea probleme în urma acestor măsuri. Comisia Europeană a acceptat precedentul şi de ce nu ar fi făcut-o de vreme ce Bucureştiul nu s-a simţit “discriminat”, dat fiind că măsura i-a lovit doar pe români? Banii trimişi acasă de emigranţi ţin de ani de zile echilibrul intrărilor şi ieşirilor de valută.
- Schengen – cum am rămas pe afară
România aştepta să primească în această toamnă un verdict parţial pozitiv privind spaţiul Schengen – eliminarea controalelor în aeroporturi. Doar că, în urmă cu două zile, ministrul german de interne Hans-Peter Friedrich a anunţat că nu are nicio intenţie să-şi schimbe opinia negativă privind pregătirea României şi Bulgariei în vederea aderării la Schengen. Germania intenţionează să mai discute această problemă cu Franţa şi Olanda – alte două ţări care se opun eliminării controalelor la frontiere pentru cele două ţări – dar decizia privind o nouă amânare pare bătută în cuie. România şi Bulgaria ar fi trebuit să adere la Schengen în primăvara lui 2011, dar aderarea a fost amânată pe termen nelimitat din cauza opoziţiei ţărilor amintite care acuză corupţia din vămi cu următorul argument: degeaba au cheltuit cele România şi Bulgaria sute de milioane de euro pentru securizarea frontierelor, dacă vameşii lor pot fi corupţi cu un pumn de dolari.
- Penalizaţi şi când nu poluăm
La finele lui august României i s-a suspendat dreptul de tranzacţionare a emisiilor de CO2, Bucureştiul pierzând pentru cel puţin câteva luni bune şansa de a câştiga de pe pieţele externe în jur de 1,2 mld. euro. România primise, între 2008 şi 2012, 1,28 mld. certificate de emisii de carbon (tone de CO2 pe care poate să le emită) şi putea valorifica 300 mil. dintre acestea întrucât polua mai puţin faţă de nivelul anului 1990 (data de referinţă a Tratatului de la Kyoto de reducere a emisiilor cu efect de seră). Dar Agenţia Naţională de Protecţie a Mediului nu a reuşit să inventarieze corect emisiile de carbon din România, iar Comitetul de Conformare al Protocolului de la Kyoto a decis suspendarea tranzacţionării. Singurul care a plătit a fost Nagy Iosif, şeful Agenţiei, deşi, de-a lungul vremii, miniştri precum Adriean Videanu (Economie) sau Borbely Laszlo (Mediu) s-au lăudat cu potenţialul câştig fără să fi făcut paşi în direcţia valorificării certificatelor. R1®
prospectmagazine.co.uk: From Christ to Coke
The Greek word “icon” (eikon, or image) now seems to denote any thing, person, or idea that is, for whatever reason, a centre of attention, and which has acquired a significance that raises it above the flow of ordinary events. It may be difficult to put this significance into words; but the crucial thing is that an icon is common property. You and I can both refer to it, and know instinctively what we mean, even when we have no other way of saying what we mean. Such, paradigmatically, is the Christos Pantokrator (“Jesus Almighty”) of the Eastern Orthodox Church, whose unforgettable image, displayed on a hundred ancient apses, lives also in the minds of ordinary believers, and in some way gives additional reality to the Saviour whose love they pray for and whose commands they strive to obey.
For Martin Kemp, however, the religious icon is only one example of a much more widespread phenomenon, addressed in his new book Christ to Coke: How Image Becomes Icon (OUP). Images lodge in the mind and remain there, influencing our thoughts and actions, governing our tastes and purchasing habits, and drawing on deep and hidden emotions for their power. There is the famous image of Che Guevara, adapted from a fleeting photograph taken by Alberto Korda, and used to give sex appeal to the posturing of bourgeois revolutionaries. There is the cross that gave victory to the Emperor Constantine, worn as a sign of obedience by Christians everywhere, and which is now marked out for persecution in the European courts. There is the heart, universal symbol of love, and adopted by New York City as its own special brand. There is the Coca-Cola bottle, instantly recognisable, triumphantly marketable, and never driven into second place by Pepsi, although the two products can be distinguished only by the bottles that contain them—bottles that are now made of plastic, and which are therefore joint enemies of mankind. Kemp extends his discussion to the double helix of the DNA molecule, and even to an abstract idea, the equation e = mc2, which he thinks can be meaningfully compared, in its ubiquity and associations, to the talismans that spread their aura through the lives of religious people.
Each of Kemp’s examples lies at the centre of a story, and much of his book consists in telling these stories. Some are interesting: for example the story of the Stars and Stripes or the far-reaching narrative of the lion as universal symbol of valour. Kemp risks his reader’s patience, however, by devoting 22 pages to the discovery and patenting of the Coca-Cola bottle, by giving us yet again the anecdote of Einstein’s brain and the tired account of Watson, Crick and the double helix.
Kemp is a distinguished art historian, and the best chapters are those devoted to art—notably the discussion of the Mona Lisa, on which he is the world’s expert. But by stretching the concept of the icon to include everyday objects like bottles, bombshell images like Nick Út’s photograph of Vietnamese children burned by napalm, scientific discoveries like the structure of DNA and trash art like Andy Warhol’s silk-screen Marilyns, he raises the question of what all these have in common. His disappointing answer is “nothing.” The category of the icon is what he calls “fuzzy,” and he uses this idea (roughly that of Wittgenstein’s “family resemblance”) to justify a discussion that puts anecdotes in the place of definitions.
Nevertheless, Kemp recognises that images which owe their impact to the thought that “this is how things really were,” like Nick Út’s war photos, or even Felix de Weldon’s photo-inspired sculpture of Marines raising the flag at Iwo Jima, have a completely different significance from works of imaginative art. It is true that a work of art can also show us “how things really were”—Leonardo portrays the actual face of Lisa Gherardini: this is the woman, as she looked. But that is not why we look at her portrait. For all we know or care, there was no such person. The significance of Leonardo’s portrait is not specific but general. Lisa appears in the picture as the ideal of herself. She is both present and absent; her enigmatic smile is not a specific smile from her to us. It conveys the highest gentleness to which a human being can attain—a gentleness almost divine. Mona Lisa looks into the heart of the viewer in something like the way Christos Pantokrator looks into the soul of the one who worships him. This image fascinates us because it steps out of our world, unlike the Coke bottle, which insistently belongs within it.
You can see the difference by recognising that the Mona Lisa, unlike the Coke bottle, can be desecrated. Indeed, she has been desecrated: by Marcel Duchamp, who facetiously adorned her with a moustache and a beard. Only what is consecrated can be desecrated, and although the Mona Lisa is not a liturgical object she is consecrated in our feelings. Her image resides in a higher realm, where our aspirations find their fulfilment. Even if the painting were destroyed, the image would remain in that realm, alongside the Venus of Botticelli and the David of Michelangelo, as a “point of intersection of the timeless with time.” Nothing like that is true, or could be true, of the Coke bottle.
Kemp’s moving descriptions of the painting, invoking Dante’s lovely simile of the eye and the mouth as balconies of the soul, shows that he perceives this. But having perceived it, we must surely recognise that there is much more to this picture than familiar usage. Something deep is at stake in the emergence of the genuine icon, and it is this deep thing that is missed by a theory that sees the Coke bottle and the double helix as on a par with the Mona Lisa or with Van Eyck’s Head of Christ. Images can be familiar. But they can also have power. Sometimes this power is a spiritual power; and sometimes it is dangerous. Hence icons stand at the border of forbidden things.
The Mona Lisa can be desecrated, unlike the Coke bottle; Berlin graffiti showing the heart, the universal symbol of love
The second commandment forbids “graven images.” Yet what is the offence: the image, or the graving? Kemp sees the importance of this question and draws attention to the tradition of the sudarium, the image supposedly implanted on the handkerchief of St Veronica, applied to the sweating face of Christ. The Veronica has been regarded as an object of legitimate veneration, Kemp tells us, because it is acheiropoeiton, not made by hand, and therefore a “true image,” a direct manifestation of the divinity and his presence among us. The Turin Shroud is another such record of the divine presence, as are the magic icons that used to abound in ruralGreece. Even if a painter once put his hand to them, the icons were subsequently taken over by the saint or the divinity, to become not just symbols but manifestations of a real presence.
This real presence, or shekhinah, is central to the story of the Torah, in which God exists among his chosen people only because he is also hidden from them, concealed in the Holy of Holies, neither named nor depicted. (We know what He looks like, however, since the Torah tells us that we were made in His image.) This “revealing by concealing” is the central mystery in sacramental religions. Christos Pantokrator, whose eyes follow us around the church, is both present and absent, looking at us in this world from a place beyond it, where he is hidden from all but the eyes of faith. The same mystery is displayed by the Christian Eucharist, which became a vehicle of controversy at the Reformation for that very reason. Protestants and Catholics both believe in the “real presence” of Christ in the communion. But the Catholic doctrine of transubstantiation was condemned by the Protestant sects as superstition and idolatry. God could enter the soul of believers, the Protestants argued, as they ate the bread and drank the wine; but He could not become bread and wine, any more than the Virgin Mary could be identical with her picture.
This raises again the question of the forbidden image. The second commandment does not merely forbid graven images purporting to represent God. It forbids “any likeness of any thing that is in Heaven above, or that is in the earth beneath, or that is in the water under the earth.” A hadith of Muhammad forbids pictures in the home, telling us that whoever makes a picture will not only be punished on the Last Day, but will be forced to give life to the thing that he has created.
These strange interdictions remain in force, as we know not only from the recent controversy over cartoon images of the Prophet, but also from the long tradition of Islamic art and carpet-weaving, in which figurative elements are avoided, or else deliberately geometrised and thereby deprived of their nafs, or soul. Image-making has been contentious in Christian culture too, spells of iconoclasm alternating with periods of devout religious imagery, as in ancientByzantium and post-ReformationEurope. The consecration of images seems everywhere to tempt people towards their desecration, whether in the joking spirit of Duchamp, or in the spirit of malicious self-intoxication that animated the 17th-century Puritans who destroyed the religious art ofEngland.
In a wide-ranging study (L’image interdite, 1994) the French philosopher Alain Besançon has argued that the fear and suspicion of images has influenced the development of religion and philosophy throughout recorded history, and has not disappeared merely because we are now surrounded and distracted by images on every side and at every moment of the day. Indeed, much of what disturbs people in our image-saturated culture is what disturbed the theologians of Islam: namely, that the “graven image,” which begins as a representation, soon becomes a substitute. And substitutes corrupt the feelings that they invite, in the way that idols corrupt worship, and pornography corrupts desire. For substitutes invite easy and mechanical responses. They short-circuit the costly process whereby we form real relationships, and put mechanical and addictive reflexes in their place. The idol does not represent God: it defaces Him, in something like the way pornography defaces love.
Hence we should not be surprised by the rage with which iconoclastic movements assert themselves. The central thought of the iconoclast is that the image has captured the soul of the one who worships it. The idolator has tied himself to a bauble, and in doing so has taken the name of God in vain and polluted the worship that is God’s due. Kemp does not say much about iconoclasm, though it has been a constant movement within the Christian churches, both eastern and western. Nor does he mention the fact that his contemporary “icons,” the Coke bottle included, have been the object of a similar condemnation. The growth of the advertising industry and of the marketable image has been greeted from the very beginning by protests from social commentators, fearing what Marx called “commodity fetishism”—in other words, the diversion of our energies from those free activities that are “ends in themselves” towards the world of addictive desires. Marx took the idea of fetishism from Feuerbach, who believed that all religion involves this state of mind, in which we animate the world with our own emotions, so placing our life “outside” of ourselves, and becoming enslaved to the puppets of our own imagination. In a similar way, Karl Marx believed, the world of capitalist commodities invites us to “animate” it, so that we attribute our desires to the fictitious sphere of commodities, which gain power over us in proportion as we lose real control of ourselves.
The theory is far from clear; nevertheless it is highly infectious. You find versions of it in Lukács and Benjamin, in Adorno, Horkheimer and Marcuse. And in a powerful work, The Hidden Persuaders (1957), Vance Packard made a case against the advertising image which has lost none of its force since the invention of the TV commercial. According to Packard (whose argument was endorsed by economist JK Galbraith), advertising aims to invent the desires that it offers to satisfy, and in this way fills the market with illusions, to which we gradually become enslaved. The complaint has been extended to the commercial logo by Naomi Klein in No Logo (2000), and even if you think the iconoclasts are losing the battle, you should take note of the local skirmishes, such as that fought by the slow food movement inItaly, which began as a protest against the McDonald’s sign in the Piazza di Spagna. And maybe you should have a look at the outrageous treatment of Bucharest, which has ceased to be a human habitat and become a vast display of images, many of them animated, and the worst of them involving a Coke bottle, all inspiring, in me and everyone I know, a seething iconoclastic rage—a rage against desecration.
Those controversies tell us something about the gulf between the sacred icon and the secular brand. Icons invite desecration, since they demand a veneration that we may be unwilling or unable to give. Brands invite anger because they are already desecrations—whether of the place to which they are affixed, like the digital billboards ofBucharest, or of human life itself, as Marx, Adorno, Packard and Klein in their several ways claim against the commodity culture. According to its opponents the brand image is a kind of psychic invasion that uses every available device to fix itself in our consciousness and to create and capture our desires. It is part of the ubiquitous enslavement that comes about when we allow image to veil reality, and temptation to extinguish need.
Such reflections, more notable for their exuberance than their reasonableness, go in quite another direction from the one taken by Kemp, though he does notice in passing the observation made by Walter Benjamin that in the age of “mechanical reproduction” images are losing their “aura”—in other words, images are ceasing to exalt the things they portray and have begun to cheapen them instead. Who can doubt that something like this has occurred with sex, from which the aura has been wiped away by photographic images? And who can doubt that those images are addictive, exerting their corrosive power throughout our society, desecrating the human form and changing the way in which sex is experienced? OK, you can’t blame Coca-Cola for pornography; but you can blame the addiction to images, which has grown in part from the branding habit, and from the way in which we freely litter the world with captivating pictures of the human form.
Kemp touches on the “real presence” idea only once, in the course of describing the reaction of ordinary Americans to the desecration of their national flag. “Behind the rules” governing the treatment of the flag, he writes, “is a big belief system, what I am calling the metaphysics of the flag. This decrees that the flag is not simply a piece of symbolic cloth that signals an identity but that it somehow embodies a ‘real presence’—some kind of spiritual essence of theUSAas a God-given entity.” To put the point more simply, the ordinary American regards the flag as sacred, and therefore as capable of desecration. Someone who desecrates what I hold to be sacred is attacking me, in the deepest part of my being. For those things are sacred to me that represent, in heightened form, the identity and obligations that define my place on earth. As Durkheim pointed out, sacred things are “set apart and forbidden.” Only the initiated can make full use of them, and the use is carefully hedged by taboos. Sacred things define what we are, and to expose them to profanation is to bring them down from the transcendental to the empirical sphere—to deprive them of their permanence and “aura,” and therefore to expose both them and us to destruction.
“Raising the Flag on Iwo Jima” by Joe Rosenthal: the sacrifices of generations of soldiers, sailors and airmen are distilled in the American flag. Image: © Martin Kemp
Things become sacred when sacrifices on behalf of the community have been distilled in them, as the sacrifices of generations of soldiers, sailors and airmen are distilled in the American flag. And sacred things are invitations to sacrifice, as is the flag in time of war. Sacred things create bridges across generations: they tell us that the dead and the unborn are present among us, and that their “real presence” lives in each of us, and each of us in it. The decline of religion has deprived us of sacred things. But it has not deprived us of the need for them. Nor has it deprived us of the acute sense of desecration we feel, when facetious images intrude at the places once occupied by these visitors from the transcendental.
Flags represent ancient claims and loyalties, and owe their power to what they mean, rather than to what they look like. It so happens that the American flag is a lovely design, though a shade less lovely, in my eyes, than the Union flag. But that is no explanation of its appeal. The American flag does not show us specific realities, and in this it is entirely unlike the photographs fromVietnamor theIwo Jimamonument. It is an image that owes its power to its use; and this is something that it shares with the icons of saints in the Eastern Church, and with the sacred vessels that embellish every altar. Moreover, even if Benjamin was right about photographs, that they lack the “aura” that attaches to images in the old traditions of painting, he was surely wrong in thinking that mechanical reproduction is everywhere the enemy of aura. The American flag has retained its aura, even now when it hangs from a million suburban porches. That is why people are always burning it.
Planul C: o noua moneda in Europa! Doar 4 tari ar putea adera la ea
Image via Wikipedia
Este un plan ”C”, potrivit căruia Austria, Finlanda, Germania şi Olanda trebuie să părăsească zona euro şi să creeze o nouă monedă, lăsând euro acolo unde este, opinează Hans-Olaf Henkel, fostul şef al federaţiei germane a industriei (BDI), în prezent alăturat altor 50 de lideri de afaceri într-o provocare juridică la Curtea Constituţională a Germaniei împotriva pachetului de salvare pentru Grecia, şi semnatar al unui articol publicat luni de Financial Times.
După ce a fost un susţinător timpuriu al euro, Henkel crede că aceasta a fost cea mai mare greşeală a sa. Şi-a schimbat atitudinea din trei motive. În primul rând, politicienii au încălcat toate promisiunile din Tratatul de la Maastricht. Nu numai că Grecia a fost admisă în zona euro din motive politice, da şi regula fundamentală, ‘niciun stat membru nu trebuie să depăşească deficitul bugetar anual de 3% din PIB’, a fost încălcată de peste o sută de ori. Penalizările obligatorii nu au fost niciodată aplicate iar clauza de ”no bail-out’ /prin care statele membre nu pot fi obligate să corecteze erorile unui partener, n.red/ nu a fost eliminată după primul pachet de salvare pentru Grecia.
În al doilea rând, un euro ”talie unică” s-a dovedit o monedă ‘talia nimănui”. Având acces la rate ale dobânzilor la niveluri mult mai scăzute decât cele germane, politicienii greci au reuşit să acumuleze datorii uriaşe. Banca Spaniei a urmărit umflarea bulei imobiliare fără a fi capabilă să crească ratele dobânzilor. Lipsite de posibilitatea de a devaloriza, ţările din ‘sud’ şi-au pierdut competitivitatea.
În al treilea rând, în loc să unească Europa, euro creşte fricţiunea. Studenţii din Atena, şomerii de la Lisabona şi protestatarii de la Madrid nu numai că se plâng de măsurile naţionale de austeritate, dar protestează şi împotriva Angelei Merkel. Mai mult, euro adânceşte ruptura dintre ţările cu euro şi cele fără euro. Desigur, României i-ar plăcea să se alăture, scrie Henkel, dar oare crede cineva că Marea Britanie sau Suedia vor găsi atractiv să adere la o ‘uniune a transferului’? Între timp, nemulţumirea faţă de euro demoralizează chiar acceptarea UE.
În loc să abordeze cauzele reale, politicienii prescriu analgezice. Pacientul euro suferă de trei boli distincte: ca urmare a crizei financiare, multe bănci sunt încă instabile; efectele negative pe care le are un euro supraevaluat asupra competitivităţii ‘sudului’, dar şi Belgiei şi Franţei; nivelul imens al datoriilor unor ţări din zona euro. Există o alternativă la toate acestea.
Rezultatul final al planului ‘A’ – ‘apăraţi euro cu orice preţ”’ – va fi în detrimentul tuturor. Acordurile de salvare au condus zona euro pe drumul alunecos spre iresponsabilitatea unei uniuni a transferului. Dacă fiecare este răspunzător pentru datoriile tuturor, atunci nimeni nu este. Competiţia dintre politicienii din zona euro se va focaliza pe cine primeşte cel mai mult în detrimentul altora. Rezultatul este clar: mai multe datorii, inflaţie mai mare şi un nivel de trai scăzut. Competitivitatea zonei euro este obligată să rămână în urma altor regiuni ale lumii.
Ca plan ‘B’, George Soros sugerează că incapacitatea de plată /default/ a Greciei ‘nu trebuie sa fie dezordonată’, în caz contrar ducând la plecarea din zona euro. Dar un default grec sau o plecare din zona euro presupun riscuri prea mari pentru a fi asumate. În primul rând la Atena, apoi la Lisabona, Madrid şi probabil Roma, oamenii vor devaliza băncile imediat ce se va afla. Nici restructurarea unor obligaţiuni – aşa-numitul ‘haircut’ – nu ar îmbunătăţi competitivitatea Greciei, deoarece curând grecii vor trebui să o repete. Situaţia priveşte şi Portugalia, Spania, Italia iar curând şi Franţa.
De aceea este nevoie de un plan ‘C’: Austria, Finlanda, Germania şi Olanda să părăsească zona euro şi să creeze o nouă monedă, lăsând euro acolo unde este. Planificat şi executat cu atenţie, demersul va face exact lucrul de care e nevoie: un euro cu valoare mai mică va îmbunătăţi competitivitatea ţărilor rămase şi va stimula creşterea lor. În schimb, exporturile din ‘nord’ vor fi afectate, dar inflaţia va fi mai scăzută. Unele ţări nemembre în zona euro se vor alătura probabil acestei uniuni monetare. În funcţie de performanţă, o aderare flexibilă între cele două uniuni ar trebui sa fie posibilă.
Punerea în aplicare a planului ‘C’, necesită abordarea separată a patru probleme de bază. Trebuie salvate băncile, nu ţările. Stabilizarea băncilor la nivel naţional va trebui să înlocuiască actualele umbrele europene. În multe cazuri, acest lucru necesită o naţionalizare temporară a lor. În al doilea rând, Germania şi partenerii săi ai unei noi monede trebuie să renunţe la o parte semnificativă a garanţiilor lor pentru a ajuta la refinanţarea Greciei, Portugaliei şi altora. Având în vedere că o mare parte din această sumă este deja pierdută, este un preţ acceptabil pentru un ‘bilet de ieşire’. În al treilea rând, trebuie sa existe o nouă BCE, pe baza Bundesbank, de preferat necondusă de un german. Noua monedă nu ar trebui să fie numită ‘D-Mark‘. În al patrulea rând, mecanica de intrare ar fi similară cu cea de aderare la euro. Dacă a fost posibil să se formeze o monedă din 17, ar trebui să fie posibil să se formeze şi două din una.
Planul nu va fi uşor, focalizarea trebuie să fie pe salvarea Europei şi nu a euro. Acest lucru necesită convingere şi curaj din partea lui Merkel. Paradoxal, ajutorul ar putea veni din sud, unde alegătorii sunt obosiţi de prelegerile cancelarului german privind ce trebuie să facă. Pentru nord şi sud, un sfârşit cu dificultăţi este mai bun decât dificultăţi fără sfârşit, conchide semnatarul articolului.
